Mulţumirea dată samariteanului

Bătu în uşă un străin
Şi-mi spuse, că ar vrea să între
De la durere, de la chin,
De la potopuri, de la vânturi.

„Deschisă-i uşa! – i-am strigat –
Împinge-o simplu de la tine!”
El ciocăni mai cadenţat
Împrăştiindu-se-n suspine.

Eu i-am deschis nedumerit
De-aşa supertimiditate
Şi-l invita-i pe obosit
Să între-n casa mea cu toate.

El a întrat cu pas ascuns,
Neauzit păşind prin casă;
I-am arătat un loc mai sus
Cu o şedere călduroasă.

Neliniştea mi se trezi,
Când observai că în migire
O răutate îi sclipi
Privind a mea trebăluire.

I-am pus pe masă ce aveam
Şi l-am rugat să îndrăznească -
El m-a privit ca pe haram,
Care ar vrea să-l otrăvească.

„Ei, bine -am spus – mănânc şi eu...”
Măcar că doar luasem cina,
Văzândâ că oaspetele meu
Nu prea suportă-n ochi lumina.

„Te odihneşte-aici din drum
Şi dormi pân mâine dimineaţă –
Nu vei porni în noapte-acum,
Dacă mai ţii la a ta viaţă.”

El nu mi-a spus nici un cuvânt;
Deci îl lăsai să doarmă-n tihnă...
Pe uliţi galopa un vânt
Cu-o ploaie ce n-avea odihnă...

Oaspele meu s-a deşteptat,
Dejunul când pe masă pusei,
Dar înspre mine n-a-ndreptat
Măcar privirile ascunse.

Afară-o zi s-a şi pornit
În azuriu împodobită,
Iar musafirul a ieşit
Ca şi o fiară încolţită.

„În ce biserică te porţi?”
Mă întrebă el, dând să iasă.
I-am spus că nu mă duc la morţi
Şi că mă rog, închis în casă.

El nu mi-a spus nici bun, nici rău,
Doar s-a pornit în grabă mare
Direct înspre vecinul meu –
Un diacon dintr-o adunare.

Îl auzii, spunându-i dur,
Că nu-i ticni la mine somnul,
Că eu, o noapte împrejur,
Ceream să-l lepede pe Domnul...

Doar mai târziu am mai aflat,
Atunci, la mine când venise,
El şi la diacon a-ncercat,
Dară acela nu-l primise.