Monologul conştiinţei

Nu îmi zîmbi în văzul tuturor,
Nu încerca să-arăţi că ţii la mine.
Şi nu o face doar de dragul lor.
Ce s-a-ntîmplat cu viaţa ta, creştine?

Nu mă-nvăţa ce singur nu aplici.
Nu-mi spune-n vorbe de a ta credinţă.
Eşti păcătos, o ştii şi tu, ce zici?
Mai bine vii la El cu pocăinţă?!

Nu îmi zîmbi ca omul cel făţarnic,
O ştii doar că o faci din interes.
Nu-mi arăta că eşti din fire darnic
Cînd ştii şi tu, că nu tu ai ales.

Nu mă-nvăţa cum să-i iubesc pe oameni,
Pe cine să-l cuprind şi să-l sărut,
Cînd să mă rog sau cînd pot spune: “Doamne”,
În ritm vioi sau liniştit să-I cînt.

Nu îmi impune să merg după tine,
O ştii şi singur că nu am s-o fac.
Isus e călăuza mea, creştine,
Cînd o să-mi spună El, eu am să tac.

Nu îmi zîmbi cum o fac fariseii
Dar să fiu sincer, eşti unul model,
Poţi să te iei de mână cu ateii
Şi să porneşti chiar de acum spre cer.

Nu mă privi parcă nici nu m-ai cunoaşte
Sau nu ai înţelege ce am scris...
Te vrea păcatul, dragă, şi te paşte.
Eu te ascult atent, mai ai ceva de zis?

16.05.2010, 7:20