Măştile

Ne-ascundem sufletul sub masca rece,
Să nu se vadă cât suntem de goi,
Adeseori zdrobiți sub patimi noi,
Ne prăbuşim în zdrențe şi gunoi,
Şi, neaşteptat, viața trece...

Meschine măşti ce-acoperă țărâna
Vopsind rugina, zgura ce e-n noi,
Tot înşelând, ne înşelăm pe noi
Şi răsărim mai neguroşi, mai goi
În noapte... se ascunde-n nour, luna...

Plângem amar cu pumnii, strânşi la gură,
Dar ne ascundem sub zâmbet vioi,
Ca Eva şi Adam pitiți prin foi,
Doar Dumnezeu mai ştie ce e-n noi,
Cum masca veche ne ascunde zgura.

E masca rece, grea precum o haină
Sub care ne ascundem azi, cei mulți, mai nou,
Ca într-un mormânt, ca într-un cavou,
Suntem aici şi noi şi un ecou...
Şi El ne ştie viața cea haină!

O, Doamne ştim greşul, ne recunoaştem
Suntem zdrobiți de măştile din noi
Suntem murdari, legați şi zgura-roi
A ars tulpine, fructul din altoi.
Astăzi smeriți, la Tine, ne întoarcem.

Ne umple, azi, de Duhul Tă cel Sfânt
Şi altoieşte-ne în sfânt altoi,
Țâşnească Duhul Tău, sublim, suvoi
Fă să răsară roade sfinte-n soi,
Ca să trăim după al Tău cuvânt.

Şi vii prin Tine, noi trăim murind
În fața vrăjilor lumii nebune,
Şi față de a ei deşertăciune,
Fața de noi... morți, o drag, Stăpâne
Căci doar aşa, o, da, vom fi înviind.

Amin