M-a trezit

M-A TREZIT!

Doream o haină albă... din in subţire...
Ţesută cu migală... din firul de iubire.
Crezut-am că am dreptul... să o-îmbrac,
Nu-înţelesesem... că eram... fire de drac.
Nu vedeam... ridurile negrelor păcate...
Credeam... că-s fiica binelui... şi am dreptate.

Nu vedeam... inima zdreanţă... neagră... urâtă...
Şi că eram... în pădurea mândriei pierdută.
Dar puse înaintea mea... Domnul... oglinda,
Scriptura... îmi arăta păcatul... cât grinda.
Şi-un decor de groază... din beznă ivit...
Din somnul de moarte... m-a trezit.

Şi zgura firii vechi... mi-a fost spălată...
Am devenit fiică de Dumnezeu... înfiată.
Şi mi-au căzut de pe ochi... solzii de fier...
Să văd clar calea... care mă duce spre cer...
Pe care... a pregătit-o însuşi Isus Hristos.
Mai presus de închipuire, grandios.

Căci pentru El, sufletul meu era prețios.
Glasul Lui... plin de iubire... blând... duios...
Mi-a dezvăluit taina... din jertfa iubirii.
La Calvar... pe Golgota... în Harul mântuirii:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El,
să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică."(Ioan 3:16)

Şi-am descoperit taina ce-mi dă salvare,
Că nu meritam a îndurării revărsare.
Şi-n pieptul meu pâlpâia sublimul jar,
Ce-mi puse-n inimă, al fericirii har.
Şi-am cunoscut al păcii nimb adus,
De Soarele dreptăţii, Luceafărul Isus.

M-a vindecat eternul Har Dumnezeiesc,
De lepra păcatului, ca să pot să trăiesc.
Cu borangic de dor, mi-a ţesut în taină,
Din in subţire, cea mai frumoasă haină.
A pus în firul alb întreaga iubire aparte,
Nimic de El, să nu mă poată desparte.

Mi-a dat să beau din izvorul de apă vie,
Să-mi fie sete, numai după veşnicie.
Ma-înveşmântat în strai de sărbătoare,
Ca să urmez lumina veşnicului Soare.
M-a ridicat pe stânca neprihănirii eterne,
Și zi de zi, în viața mea pacea așterne.