La 20 de ani

Ni-e sufletul de-atâta vreme în lanţ de suferinţi legat,
de-atâtea lacrimi şi-apăsare lumina-n ochi ni s-a-nnoptat,
prietenii, de-al nostru nume ca de-un blestem s-au lepădat,
toţi cei ce ne iubeau odată de noi pe rând s-au depărtat,
în loc de zâmbet, faţa noastră de lacrimi nu s-a mai zvântat,
stăm trişti mereu şi singuratici ca pasărea pe-un ram uscat,
al nostru prag ajuns de-ocară e părăsit şi-nconjurat,
- şi nu ştim Doamne cu ce vină pe Duhul Sfânt L-am întristat...

- De ce pe noi Te mânii Doamne de timp atât de-ndelungat?
De ce atât de-adânc cu jale şi cu-ntristări ne-ai apăsat?
De ce atâta rugăciune fierbinte nu ne-ai ascultat,
de ce, când ştii iubirea care în suflet pururi Ţi-am păstrat,
şi-n ce avânt viaţa noastră cea mai frumoasă Ţi-am predat,
ce arzător avutul nostru din inimă Ţi-am închinat...
Cu ce nădejde şi credinţă neabătută Ţi-am urmat,
cât de grăbiţi la ascultare am fost oriunde ne-ai chemat
şi cum de dragul Tău, de toate ne-am despărţit şi le-am uitat...

De ce când din copilărie, doar Ţie Singur Ţi-am cântat,
c-a noastre mâini spre nimeni altul ci doar spre Tine s-au nălţat,
că ce-am avut mai scump pe lume cu dragă inimă Ţi-am dat...
De ce, de ce n-asculţi o Doamne suspinul nostru-ndelungat,
cu ce Te-am întristat pe Tine atât de-adânc... cu ce păcat?

... Copile, când vei ştii răspunsul - ai să doreşti să nu-l fi-aflat!