Izgonirea lui Adam

În zori cu umbră grea și cerul stins de dor,
Ședea la poarta slavei întâiul călător.
Adam, cu fruntea-n pulberi și ochii către-apus,
Privea Edenul dulce ce-n urmă s-a ascuns.

Nu tunet, nici furtună, nici fulger răzvrătit,
Ci-o liniște adâncă pe suflet a căzut.
O pace sfâșiată de-un singur gând amar:
Să fii fără de Domnul… pustiu, gol și murdar.

Eva plângea în taină, cu lacrimi fără glas,
Nu pentru grea pedeapsă, ci pentru sfântul ceas
În care-au vrut să fie la fel ca și Cuvântul,
Au vrut să știe totul dar au primit pământul.

În Rai, adierea era ca o chemare,
Lumina — mângâiere, izvorul — alinare.
Fiecare pas era psalm nerostit,
Fiecare clipă — un cer neumbrit.

Dar într-o șoaptă scurtă, într-un orgoliu mic,
S-a strecurat otrava sub chipul angelic,
Și omul a crezut, orbit de înălțare,
Că poate fi lumină, lumină făr' de Soare.

„Unde ești?” — a sunat peste frunziș și zare,
Nu glas de judecată, ci sfântă întrebare.
Era glas de Părinte, cu dor nemăsurat,
Dar omul, rușinat, în umbră s-a ascuns îndat.

Și-n clipa-aceea tristă, ca rana din cuvânt,
S-a născut fuga ce bântuie acest pământ.
Dorința de-a ne-ascunde când știm că am greșit,
De-a fugi de Iubirea ce pururi ne-a zidit.

Când au ieșit din slavă, pământul era greu,
Spinii-și ascuțeau colții sub pasul lor mereu.
Aerul nu mai cânta, izvoarele-au tăcut,
Iar cerul părea străin de tot ce-au cunoscut.

Și totuși — o minune în ceasul cel mai greu:
Le-a făcut haine Însuși milostivul Dumnezeu.
Le-a îmbrăcat rușinea cu har și cu-ndurare,
Punând peste cădere sămânță de iertare.

Nu i-a lăsat în noapte, nu i-a uitat în drum,
Ci-a pus în inimi dorul ce arde și acum.
Căci din cădere s-a născut suspinul,
Din lacrimă — nădejdea, din dor nestins-destinul.

Duminica aceasta ne-ntreabă tainic iar:
Câți dintre noi, când greșim, nu fugim în zadar?
Câți nu dăm vina pe șarpe, pe lume și pe șoapte,
Dar nu ne plecăm fruntea în adevăr și dreptate?

Adam plânge la poartă, cu veacurile-n glas,
Iar plânsul lui răsună în fiecare ceas.
E dorul nostru vechi de pace și lumină,
E rana ce ne cheamă la viața cea divină.

Căci Raiul nu e numai grădină pierdută-n trecut,
Ci stare de suflet când omu-i renăscut.
Când iese din ascundere, din teamă și rușine,
Și spune: „Doamne-al slavei, întoarce-Te la mine!”

Fiecare post e-un drum plin cu suspin,
Din mândrie spre cruce, din umbră spre senin.
Din frică spre iubire, din noapte spre izvor,
Din inima împietrită — spre cerul plin de dor.

Și la capăt nu-i sabie, nici foc mistuitor,
Ci brațele deschise ale-unui Tată iubitor.
Nu poartă ferecată, nu zid de nepătruns,
Ci har ce strigă blând:
„Fiule… unde ești ascuns?”