Isuse, o Isuse... - de-atâția ani

Isuse, o Isuse, - de-atâția ani îmi țin
în clocotul durerii acest adânc suspin...
De ani închid tăcută, în inima-mi de lut
această grea iubire cu chip necunoscut
și-această grea durere cu chipul ei divin,
din care-mi scoate harfa acest amar suspin...

Azi nu mai pot, - ci Doamne, mă-ntreb... de ce mi-ai dat
așa poveri cum poate că nimeni n-a purtat?
De ce doar pe-al meu suflet, Tu Doamne-ai vrut să pui
așa poveri cum poate că n-ai pus nimănui?

- O, n-ai știut Tu oare că și eu sunt pământ?
C-atunci când nu pot plânge,
sau nu mai pot să cânt,
sau nu mai am cui spune povara care-o duc,
nu știu s-aleg nici graiul,
nici drumul ce-l apuc?
Că prea multa durere și dorul meu nebun
mă duc în stări din care să nu mai știu ce spun?

O, n-ai știut slăbia sărmanei mele firi
în care-mi duc povara acestei mari iubiri,
și-n care-mi port comoara acestei mari dureri,
ce nu cunosc nici zare, nici margini nicăieri...

Că-n marea lor adâncă - și-n veșnicul lor foc
eu n-am pentru-amândouă nici lacrimă, nici loc,
că inima se rupe, că ochii se topesc,
că ele sunt din ceruri, iar eu sunt pământesc...
Că ele sunt eterne, iar eu sunt trecător,
că are să mă frângă curând povara lor...
- Când n-am să mai pot plânge,
ce am să fac Isuse,
- și cum o să sfârșesc?

... O, ai știut Isuse,
- și totuși Tu ai vrut
să-mi dai cât poate nimeni nu-i încă să fi-avut
și m-ai trimes acolo să sufăr și să spun,
pe unde n-a mers nimeni să nu fi-ntors nebun,
și unde n-a fost nimeni să iasă cum era
ʼnainte de-a da prețul atât cât se cerea...
- Într-un pustiu în care nici un răsunet nu-i,
ci tot te duci, niciunde...
și tot zici, nimănui...

Am spus despre Iubire, cu harul ei ceresc
și flăcările care alină și sfințesc...
Am spus despre durere cu imnul cel mai sfânt
- că-n ele-i tot ce are ceresc acest pământ,
și-n ele-i tot ce are pământ ce e din cer,
doar ele sunt eterne - prin toate câte pier...

Am spus doar despre ele - că-n lumea asta nu-s
comori și adevăruri așa să se fi spus...
- Am spus despre acestea, cum altfel n-am știut,
iar azi sunt singur-singur,
- mai mult ca la-nceput...

... Mi se părea c-ascultă, cei ce păreau că sunt,
dar nu, - mi-era cuvântul, - se-ncrucișa cu vânt...
Și îmi era lumina prelinsă aburind
pe gheața depărtării ce însera murind...

Azi toată tinerețea și-avutul fericit,
mi-am mistuit-o-n slujba din care ies zdrobit;
ci doar mai am puterea cât să mai pot striga,
suspinul care singur mai arde-n viața mea:

- O, vino, vino, vino...

și brațele în Sus,
încremenesc în spasmul cuvântului nespus
și-n dorul ce nici astăzi n-am cui să-l mai arat,
cât mi-a rămas spre Tine de 'nalt și de curat...
N-am nici cântări,
nici lacrimi,
nici șoapte să mai spun...

Isuse, - harfa-i spartă,
psalmistul Tău, - nebun...