Ispita de a-ți face un nume

Ispita de a-ți face un nume

Îmi place să gândesc cu capul meu
Şi sper că nu-l pierdui pe la intrare
În lumea transformată în muzeu,
Iar omul în nisipuri mișcătoare.

Părerea unora e lege sfântă,
Dorința lor devine exponat
Tot ce gândesc și tot ce ei cuvântă
Nu-i de atins, nu poate fi schimbat!

Alții, ce spun nu are vreo valoare
Chiar dacă omul este înțelept…
De n-ai statut, cât vei trăi sub soare
Riști să fii șters și fără niciun drept.

Atunci ispita crudă va să vie,
Lovind în mintea omului integru
Cu gânduri pline de ipocrizie
Ce neagă că există alb sau negru.

Cu trepte gri ce strălucesc sub soare
Se-așeză scara faimei fără rost
Mințindu-te că ea te face mare,
Și mai deștept cum tu nicicând n-ai fost.

Dar treptele sunt ceară întărită
Ce într-o zi sub flacăra dreptății
Se vor topi ducând într-o clipită
Pe cei de sus în hăul judecății

Să nu alergi după un nume mare
Crezând că el îți este de folos
Mai bine sfânt pe-a Domnului cărare
Și vom sluji cândva lângă Hristos.

Să fim smeriți și fără răzbunare
Să ne încredem doar în Dumnezeu,
Căci într-o zi la marea sărbătoare
Uita-vom că trăit-am în muzeu.

Costel Ghioancă