"Ieşiţi din Babilon!"

Şi astăzi strigă Domnul:
"Ieşiţi din Babilon!"
Noi am ieşit odată şi-am lepădat pe cale
toţi idolii, luând-o pe drumul spre Sion.
Dar... n-am băgat de seamă şi le-am tot dat ocoale.
Şi-am tot luat de-atuncea, pe rând ce-am lepădat,
şi marile-adevăruri, au prins, pe rând să moară.
În cer suspină Domnul Isus, îndurerat:
Ce jertfă să mai poată să-i dea din nou afară?

Degeaba srtigă Domnul:
"Ieşiţi din Babilon!"
cât Babilonul astăzi ni-i cuibărit prin case.
Ne cântă şi ne-ncântă otrava din limbile-i sticloase:

... Doar nu-ţi pierzi mântuirea de vrei să ai şi tu
ce lumea-ntreagă are - confort, avere-onoare...
... Trăieşti în alte vremuri şi nu poţi spune "NU"
la tot ce lumea are frumos şi de valoare...

Să ieşi din lumea aceasta nu ai nici un temei
... Tu poţi fi sfânt în lume, iar nu de ea departe...
Ne cântă despre lume şi strălucirea ei,
ne-adoarme cu mireasma-i din moarte către moarte.

Cu el citim Scriptura, cu el ne închinăm,
ne mângâie bolnavii, ne legănăm copiii,
ne sfătuim adesea şi sfatul i-l urmăm
şi când avem necazuri, ne-aduce bucurie.

El ne veghează casa, ne-ntâmpină senin
şi stă cu noi la mese în sfântă sărbătoare.
Cântând, el ne strecoară al iadului venin
şi stă cu noi de vorbă, icoană vorbitoare.

Din zori şi până-n noapte, ca pe un tron regal,
ne aşezăm copiii să îl privească ţintă;
de bunăvoia noastră i-aducem lui Baal
să-i devoreze-alene, să-i mângâie, să-i mintă.

Degeaba strigă Domnul:
"Ieşiţi din Babilon!"
Ah, cine să-L audă când noi, la închinare,
spre-al geloziei idol cădelniţi înălţăm,
cu vorbele Scripturii pe buze, fiecare...?

Şi nu mai ştim că focul, sublimul foc ceresc
s-a stins pe-altar - când oare? - şi totuşi, la altare,
aducem jertfe, jertfe ce nu se mistuiesc
şi-al căror fum nu urcă-n cereştile hotare...

Şi totuşi, Domnul strigă, fiindcă El ne vrea
salvarea din hipnoza deşertăciunii-amare.
dar poate unul singur, dezmeticit, va lua
din nou cărarea-ngustă, în sfântă consacrare.