Iertând cum ne-a iertat El

Duminică. E soare. Ora de rugăciune;
Se-aprinde ruga sfântă ca jarul în tăciune...
Stau frații-n părtășie așa cum se cuvine
Creștinilor ce-n lume sunt o lumină vie.
Pe ultimele rânduri, un suflet apăsat
De greaua sa conștiință și de al său păcat,
Ca prăbușit în fața Părintelui divin,
În rugă stă creștinul, spunându-I cu suspin:
-Îmi iartă bun Părinte, al meu amar păcat...
Îmi iartă fărdelegea, știu că Te-am întristat...
Călcat-am în picioare jertfa de la Calvar,
Ofranda cea mai sfântă și marele Tău Har! ...
Am întristat Părinte, și Duhul Tău cel Sfânt,
De Tine pus pecete pe sufletul meu frânt...
Și știu că, dacă Domnul pe nori ar apărea,
Aripile-mi s-ar frânge și n-aș putea zbura...
O, iartă-mă Părinte, o, iartă-mă, Divine...
O, sfinte Duh de viață, coboară peste mine! ...
Să simt în piept iertarea, să-mi dai din nou putere,
Să mă umpli de pace și dulce mângâiere!
Să simt iar libertate, să știu c-al meu păcat
În apele uitării, pe veci e aruncat!
Să simt că se coboară în piept un colț de cer
Și că în Duh stau gata aripi pentru Etern!
*
Și parcă vezi prin Duhul, cum limbi de foc coboară,
Peste frățietate, precum odinioară!
Și-L vezi pe Domnul Slavei, cum stă întins pe cruce,
Iar sângele-n izvoare de viață vezi cum curge;
Un sânge plin de pace, iubire și iertare,
Un sfânt balsam pe rană, balsam de vindecare!
Iar unul din izvoare de sânge minunat,
Se varsă peste omul ce-și plânge-al său păcat.
Povara sa cea mare dispare în adânc,
Cad lanțuri de pe umeri și ca în praf se frâng;
Iar din Înaltul Slavei, limbi ca de foc coboară
Și nu doar peste unii, ci și peste el, iară!
Și plânge și tresaltă de sfântă bucurie
Creștinul ce-adineauri plângea ca-n agonie...
Acum el este liber, plutește-n Duhul Sfânt,
Se bucură cu frații, uitând că-i pe pământ!
***
Luni. Zi obișnuită. Creștinul e voios!
Zâmbește, fredonează: ce bine-i cu Hristos!
El își iuțește pașii pe strada însorită,
De-atâta bucurie, de starea-i fericită.
Din sens opus se-apropie o veche cunoștință,
Chiar de la adunare, care-i tot la credință.
Cu zâmbetul pe buze creștinul o salută,
Dar nu și cunoștința; cu o expresie mută
Ea trece mai departe, făr' de-un minim salut,
De parcă pe creștinul nici nu l-ar fi văzut!
"Te uită tu!"... (Își spune creștinul nost' în gând)
"Se face că nu vede, ne știm de mai demult! ...
Plus că, privind în urmă, prea bine-mi amintesc,
O vorbă de ea spusă, pe-un ton mult prea lumesc".
Și-n el începe-o luptă: -Dar Domnul te-a iertat!
Tu mult mai mult greșit-ai, și nu te-a lepădat!
-Nu, nicidecum, mă vede și totuși mă ignoră,
Plus vorba ce a spus-o, care-i cu bârfa soră!
-Vei fi iertat de Domnul precum pe alții ierți!
-De la asemeni oameni la bârfe doar te-aștepți!
Să n-o mai văd! Odată doar de-o mai întâlnesc,
Eu pe cealaltă parte, sigur am să pășesc!
Că doar, am un orgoliu, o proprie demnitate,
O-nvăț eu ce-i respectul, de singură nu poate!
-Un singur gest, o vorbă, nu poți să ierți, nu poți?
Domnul era pe cruce și i-a iertat pe toți!
-Nu, e inacceptabil! Așa ceva nu iert!
Așa comportamente nu pot nicicând s-accept!
***
Ce trist... să ceri cadoul, să îl mai și primești,
Ca mai apoi, din vina ta proprie să ți-l pierzi! ...
Vom fi iertați de Domnul, precum și noi iertăm!
Dreptatea-și vrea tributul, pe El nu-L înșelăm!
Puțin aluat, puțin doar, dospește plămădeala,
Așa și roada firii strecoară-n suflet boala!
O mică neveghere, o clipă doar ajunge,
Să-ți ia pacea, iertarea din duhul ce va plânge!
De-aceea, plini de Duhul și iertători mereu,
Să nu privim în urmă și nici la al nost' eu!
Cu Domnul înainte, doar către El privind,
Iertând cum ne-a iertat El și-n El mereu trăind,
Vom fi părtași în ceruri, la masa lui Hristos,
De vom ierta ca Domnul, trăind spre-al Său folos!