Hotarul minții

Oh, câte gânduri …
Al minții drum mereu străbat,
Dar nu e lat hotarul minții
Și este atât de des umblat.

De se oprește călătorul
Plantează-n calea sa sămânța,
Și se-ngrijește de îl lași
De ce a pus, din ce-a avut.

Și vezi apoi că încolțește
Un fir firav, neînsemnat,
Dar gândul cel primit îl udă
Și crește-ncet, zi după zi.

Și din sămânța de odinioară
Acum ai pomi în mintea ta
Din care poți să-ți-stâmperi foamea
Mergând și tu pe calea ta.

Unii lăsat-au trecătorii
Să pună doar sămânță-aleasă
Și au grădină minunată
E roditoare și curată.

Iar alți n-au băgat de seamă
Și au primit din tot ce a venit,
Dar călătorii cei vicleni
Au smuls și binele din ei.

Când vor ca foamea să-și oprească
Privesc spre veșteda pădure,
Unde sunt arborii sălbatici
Ce produc spini și-amărăciune.

E bun să ai mereu veghere
Să vezi ce gând se-oprește-n drum,
Să stăruiești în gândurile bune
Udând la timp cu rugăciuni.

Să nu se ofilească pomul
Cu rodul bun de adevăr,
Și din Cuvânt să-i dai lumină
Să crească spre senine zări.

Fii mereu treaz,
Hotarul îți veghează,
Păzește-ți inima mereu
Să ai hrană în ceasul greu!