Glasul trâmbiței răsună

Se-aude-un zvon din depărtare și omenirea se-nfioară!
În suflete-nflorește teama și clipele încep să doară
Căci undeva, adânc în minte un gând se naște... ne frământă
Și se transformă-n rugăciune care spre ceruri se avântă:
”O, Tatăl nostru ce din ceruri privești și astăzi către noi
Mai poți ierta? Mai poți iubi când suntem slabi și suntem goi?
Atâtea valuri ne-au bătut și-atâtea boli ne-au istovit
De parcă am uitat de Tine și am uitat cât ne-ai iubit!
E-așa de greu pe-a vieții cale... în jur e teamă și durere
Și plâng părinți și plâng copii fără de aer și putere...
Un tăvălug pornit în lume strivește oameni rând pe rând...
E oare semnul că e timpul... că Tu vei reveni curând?
O, Doamne... mii de inimi astăzi înalță glasul către Tine
Din marea vieții de durere, amărăciune și suspine:
Îndură-Te de noi Părinte... mai lasă milă și-ndurare
Scrie în dreptul omenirii cuvântul cel mai scump: SALVARE!”
Se-aude-un zvon... Îl auziți? Pământu-o clipă se oprește!
E glasul trâmbiței ce sună și-al ei ecou tot crește... crește...
Să ne unim în rugăciune... să înălțăm spre cer privirea
Căci doar de-acolo vom primi putere-n val și izbăvirea!

Vulcan-05-11-2021
Mary