Gândul prizonier

Gândul prizonier

Fără să vrei, fără să ştii, un gând te-nvăluie, te-mbracă
Cum vântul iernii fără veste aduce frig, multă ninsoare,
Deschide-n tine încet şi tainic o mare şi înaltă poartă,
Tu nici n-o vezi că stă sub ziduri, la o ascunsă închisoare.

Lumina în mănunchi răzbate prin locul care e deschis,
Se-adună parcă de la soare, din lună şi din multe stele,
Iar ochiul ce e fermecat şi-n laţul amăgirii prins
Nu vede fierul ruginit şi-atât de rece din zăbrele.

Gândul aleargă vrând să ia toată lumina care-l scaldă,
Orbit se-mpiedică şi cade dar se ridică şi iar fuge,
În drumul lui tot ce-l opreşte îl dă în lături, nu îl rabdă
Şi în sfârşit unde-a dorit e fericit că poate-ajunge.

Când se opreşte înăuntru e copleşit de-nşelăciune,
Lumina nu vine din lună, din stele sau din caldul soare,
E doar o licărire scurtă ce-şi pune-a ei deşertăciune
Din cioburi multe şi pestriţe cu străluciri amăgitoare.

Şi întorcându-se spre poartă, priveşte zidurile negre
Pe care sângele se scurge din sufletele prizoniere,
O mână nevăzută-l ţine şi îmbrăcându-l într-o zeghe
Îl prinde şi pe el cu lanţuri de fierul recilor zăbrele.

Gândul se zbate cu amar privind la poarta grea, închisă,
Speranţa-i este ca un râu, secat, cu albia uscată,
Aripa lui înlăţuită, în întuneric fiind prinsă
Văzduhul cu-nălţimea lui nicicum nu poate să-l străbată.

Aude ţipete-n durere sau vaiete aproape stinse,
În lumini scurte vede feţe ce palide imploră milă,
Iar de prin colţuri şi sub ziduri atâtea mîini ce sunt întinse
Spre o salvare ce nu este, sau a uitat ca să mai vină.

Pe lângă cele care-şi strigă în disperare neputinţa
Sunt multe gânduri care zac pe paturile de-nchisoare,
Inerte, pentru libertate, nu-şi mai arată nici dorinţa
Nici ca să zboare spre-nălţime o cât de mică încercare.

Iar altele, atât de crude şi-ascultă neclintit stăpânul
Îndeplinindu-i din porunci, dându-i iubirea cu mult zel,
Lasă în urma lor pârjolul, împrăştiind fumul şi scrumul,
Aduc urgiile întinse, cu săbii grele de oţel.

Gândul pierdut şi îngrozit, zbătându-se strigă şi-ntreabă:
„Ce loc e-acesta, unde sunt, de ce nu vreţi ca să scăpaţi?
Chiar de-aţi greşit şi mintea voastră a fost în amăgire oarbă
De ce ca să zburaţi din nou, cu îndârjire nu luptaţi?”.

De undeva, dintr-un adânc, din fumul gros şi întuneric
Se-aude-o voce care-ngheaţă toată suflarea prizonieră,
Un tunet care dă de veste c-al închisorii ascuns sfetnic
Îşi spune voia lui de fier, fiind a gândului străjeră:

„Sunteţi aici din neştiinţă, sau poate unii fiind orbi,
Având o ceaţă peste ochi sau una groasă peste minte,
Alţii-au ales să mi se-nchine, să fie ca supuşii robi
Sub mâna mea voinţa lor să stea supusă şi cuminte.

Aici e închisoarea lumii, a gândurilor răzvrătite,
A celor ce iubesc mândria şi mă doresc al lor stăpân,
A celor ce îşi iau lumina în sufletele amăgite
Din cioburi multe şi pestriţe, pe care le-ntâlnesc pe drum.

Nu mă-ntristează suferinţa, nici strigătele lor de jale,
Mai am puţin ca să mă bucur de toată prada mea bogată,
Foarte curând va fi distrusă a sufletelor închisoare
Cu gândurile răzvrătite, care-au intrat pe-nalta poartă.

Acum îmi pun lumina rece la cât mai mulţi în ochi şi-n gând,
Să fie strâns legaţi de mine, ţinându-le mintea supusă,
Când vine vremea să ne ducem, doar împreună în adânc
Acolo unde este şi suflarea, ce-n închisoare e răpusă”.

Iar gândul ce te-a-nvăluit şi te-a purtat în rătăcire
Auzind glasul care vine din marea închisoare-a lumii,
Deodată-şi scutură şi frica şi îndelunga ei trăire
Strigând şi el cu glas puternic, ce-l au în piepturi doar stăpânii:


„Sunteţi prea slabe şi nebune şi rătăcite dar şi mândre
Aici aţi devenit fricoase, viclene, rele, ucigaşe,
Aţi fost născute prea devreme sub îngustata voastră frunte
Să vă-nchinaţi la prinţul lumii, fără credinţă şi prea laşe.

Vă mulţumiţi cu străluciri ce vin din cioburile multe
Mişcate-n ochii voştri închişi de vechiul tată al minciunii,
El vă orbeşte şi voi credeţi că ale lui sclipiri sunt rupte
Din Cel ce este nevăzut și veșnic Tată al luminii.

Aici cum stați legate strâns de fierul rece din zăbrele
Să v-amintiți că fiind gânduri, zburați oriund și oricând,
Iar aripile voastre mici, chiar obosite și prea grele
Privind în sus pot să se-nalțe încet și sigur, din adânc.

Uitați lumina care vine din cioburi de oglindă spartă,
Orbindu-vă voi rătăciți de nu mai știți pe unde mergeți,
Împleticindu-vă intrați pe a-nchisorii mare poartă
Și nu mai știți nici cine sunteți, nici ce doriți și nici ce credeți.

Ați fost făcute străluciri ce stau în lutul care moare,
Privind doar în oglinda slavei, lumina ei să o purtați,
Cu aripi albe ce se-nalță, mereu spre razele de soare
Acolo lutul în safire și-n diamante să-l schimbați”.

Gândul ce te-a-nvăluit cu a-nchisorii roasă zeghe
Încet ridică aripi mici, prea obosite și prea grele
Și mai întîi timid ajunge pe înălțimi de ziduri negre
Unde așteaptă ploi din soare să îl dezbrace și să-l spele.

Apoi cu aripi tot mai albe se-nalță spre o altă țară
Unde iubirea îl îmbracă cu a ei veșnică trăire,
Iar printre flori care răsar într-o eternă primăvară
Așteaptă lutul să se schimbe în diamante și safire.

Geneza 6:5; Psalmul 94:9; Matei 9:4; 15:9; 1 Corinteni 2:6;
Efeseni 4:7; Coloseni 3:2; 1 Petru 3:8,9; Apocalipsa 18:2.