Fericire (II)

De când deschis-am ochii către soare
și-am învățat să fac deosebire,
mă urmărește neîndurătoare,
a tuturora tristă întrebare:
– Ce este adevărata fericire?

Și ani în șir am căutat cu trudă...
și am bătut la porțile-ncuiate...
căci îmi spunea strigarea mea zăludă:
nu-i drept să n-aibă cine s-o audă,
dacă-s cu rost alcătuite toate...

Iar cea care zăvoarele își trase
a fost întâia tinereții poartă...
– În mine, zise, orișicine poate
să-și împlinească visurile toate...
Doar eu pot da o fericită soartă.

Dar un bătrân ce tocmai trecea drumul
îmi spuse: – Tinerețea e ca fumul! ...

De-alăturea, c-un semn discret, mă cheamă
un călător ce strălucea-n veșminte:
– Doar aurul, să știi, de bună seamă,
te face fericit și fără teamă...
Numai bogatul e un om cu minte...

Dar gându-atunci spre vorba sfântă zboară...
„Rugina roade orișice comoară”...
Plecai încet către academie
unde-nvățații își țineau conclavul.
Mi-au spus: – Doar în filozofie
deplin și fericit poate să fie
aicea jos și slobodul și sclavul...

– Dar și-ntre voi văd parcă o tristețe...
Și mai flămând plecai după povețe.

Și rând pe rând m-au îmbiat pe cale
mieroase glasuri, mintea să-mi îmbete.
Unii cântau virtuții osanale
alții plăcerii-i-nchinau pocale...
Dar nu m-au vindecat de vechea-mi sete...

Cuprins de deznădejde și obidă
m-am prăbușit în praf ca o omidă.
Cât oi fi stat acolo, nu știu bine...
Știu doar că m-am simțit bătut pe umăr...
– Tu, omule căzut, ce e cu tine?
Trezește-te! Nu vrei să mergi cu Mine? ...
Căutările s-au împlinit la număr
și m-am trezit – și-am început să murmur...
Chemarea Lui când mi-a atins timpanul
am înțeles c-aproape e limanul...

– Dar cine ești? – zisei eu din țărână,
și încercam sfios să-I cat privirea.
M-a mângâiat ușor străpunsa-I mână
și-abia șoptit mi-a spus cu vocea-I bună:
– Te căutam demult... Eu sunt IUBIREA.
Și-am înțeles, atunci – numai atunci –
cu-adevărat ce este fericirea...