Eu vin dintr-un ținut îndepărtat

Eu vin dintr-un ținut îndepărtat

Eu vin dintr-un ținut îndepărtat,
De unde nu se crede, nu se speră și nu-i nimic, nimic de așteptat. . .
Eu vin de unde nu-i lumină, nici vreo nădejde, nici putere,
De-acolo vin de unde totul și toate-s încriptate în durere,
Eu vin dintre acei ce-s morți în viață, robiți amar de patimi rele,
Eu vin dintr-un mormânt adânc și căptușit cu vicii grele. . .

Acolo zorii sunt murii cu emailul cariat,
Acolo croncănește-un soare cu dinți dugoși de bronz învăpăiat
Și ulii strălucesc sălbatic când pigulesc al existenței stârv viciat.
Acolo orizontul, reprimă-orice cerești simțiri în nori acizi și albăstrui,
Și-un plumburiu nociv umbrește latentul boț al soarelui gălbui
Și-amurguri grii oferă-o tihnă, brodată-n roz de pace care „nu-i! ”

Acolo-s văi prelungi de buimăceală,
Învăluite într-un absurd radioactiv și-un soi de rouă industrială. . .
Acolo-s bucurii cumplite și-o fericire închipuită, nebănuit de zapcială,
Ce împroașcă-n toți amărăciune și exces bizar de zbenguială. . .
Acolo-s câmpi bătuți de toți, după-o dulceață trivială,
Acolo-s lucruri vanitoase din care moartea-i doar reală. . .

Acolo-s drumuri lungi și netede,
Late, faine, nechitite și smintit de îmbietoare să le circuli „repede! ”
Căci așa nimeni nu află timp să poată reflecta, sau judece limpede.
Ținta fiecărui drum e toate direcțiile îndreptând spre nicăieri sufletele mârcede,
Torturate în seducția incitantelor „oferte” ce le-obligă limpede
Să apuce cu nesaț „produse” „eurizate”, hibride și mucede.

Acolo-s și munți semeți și năprui,
Munți de gâlceavă cumplită, sudoare, ispită, păcat și dorințe căprui,
Munți împodobiți cu pofte turbate, vise banale, iluzii deșarte și „nu-i! ”
Munți grandioși de decepții, speranțe sfăr'mate și umbre verzui,
Cu răcori sudorale ce bine nu fac nicidecât, nicidecum, nimănui,
Munți de nedreptate, asuprire și minciună, ce înșală nădejdea oricui!

Acolo-s ape-adânci în clocotire
Ce gem de-ale firii represalii captivante, înveșmântate atent în strălucire.
O strălucire agresivă, ce învolbură, agită și ucide oricare fază de trăire.
Acolo-s ape seci, murii, sărate-amar cu învrăjbire și spirit grav de înrăire,
În ele mișună de toate, de la prostie grav de cruntă la dor suav de nemurire
Și-n ele ticăie-n adânc, o râvnă sfântă, ancestrală, după-o eternă fericire. . .

Acolo-s melopee crude în care dihanii și fiare,
Scrâșnesc în harfe vrăjite o ambianță de nesaț și de continuă alergare,
O simfonie de oroare din suflete ucise des, de-ademeniri năucitoare,
Cu lupi dirijori și-o cucuvea a morții ce-n si bemol imită o privighetoare. . .
Acolo cântă clopoțeiii cuceritor și încântător, din cozi de vicii otrăvitoare
Și „flori” înfumurate se-ndeletnicesc să încingă atmosfera cu-o duhoare. . .

Vin de unde m-am născut și eu,
Dintr-o lume din care nu sunt; o lume străină, obscură, cu crezul ateu,
Vin dintr-o lume de oameni ce poartă în trup scrijelit, sleit, marmoreu,
Un chip tăinuit, un chip minunat, un chip de etern și suprem Dumnezeu,
Dar susțin că provin dintr-un fel de banal și prostesc Cimpanzeu!
Pe-acesta-l răpesc dintr-o junglă, îl studiază într-una și-l imită mereu!

Da, de-acolo vin și-s pe o Cale
Ce-n sfera pestilențială. . . S-a coborât să lumineze ochii stinșilor din Vale.
E Calea coborâtă din Înalt de Slavă, din sânul veșnicei Puteri Regale. . .
Care-A creat tot Universul doar cu-n Cuvânt al voii Sale.
Calea aceasta nu-i ușoară, e strâmtă și-anevoioasă dar e veșnică și vie,
Iar când omul o acceptă, Ea îl duce-n siguranță în Cereasca Împărăție.

Da, sunt pe Calea veșniciei!
Calea, știți, este Hristos, Domnul care ne așteaptă cu-n ospăț al bucuriei
În Împărăția Slavei, cu-o haină strălucitoare și-o cunună a vredniciei. . .
Cine lasă alte drumuri și-apucă pe-această Cale, vede Tronul Măreției,
Vede pe Împăratul Slavei, pe Dumnezeu Întrupat și Mielul înjunghiat pe cruce,
Pentru-a lumii greu păcat, Mirele plin de iubire Care-n Slava Lui ne duce!

06/12/2017*Ioan Hapca
(Zaragoza)