Eu frunza...iar Tu vânt

Eu frunza...iar Tu vânt

Azi, în potirul de aur cu tămâie, am pus un dor cu lacrimi,
Îmi șchioapătă iubirea, căci a rănit-o ale lumii patimi,
Ar vrea să se ridice dar și-a pierdut din inimă avântul,
Prin noaptea vieții a rătăcit... nu Ți-a păzit Cuvântul.

Prin trupul iernii calcă, peste cuvinte, acum acoperite,
De neaua nevegherii... acum zac... troienite,
I-a mai rămas tăcerea, ce-acum răsună vinovată,
Nu mai găsește un cuvânt să-Ți spuie:Te rog iar Tată... iartă!

Mi-au înghițit nămeții și cântul ce-l murmuram în șoapte,
Când Tu erai Vântul meu ce mă purta în noapte,
Vreau să Te prefaci și azi în rază, dintr-o zi senină,
Să îmi topească gheața, să-mi înflorească iar cuvinte de lumină.

Când nici un drum nu duce către Tine, și sunt învăluit în ceață,
Să pot a Te ruga, să-mi fii: Luceafăr sfânt de dimineață,
Când sufletul îmi plânge, să pot atunci să cânt,
Să-ți fiu iar... frunză, iar Tu să-mi fii iar... Vânt.
Când... Uragan, când... Adiere, vrei să mă duci spre ce-i menit,
Să mă așezi pe ulița de aur, o...Domnul meu ești Visul meu iubit!
Și chiar pe cerul pribegiei, de mai găsesc încă furtuni,
Când sunt sub suflul Tău, Tu le prefaci pe toate în minuni.

Primește-mi zilele de toamnă, căci primăvara mi-am pierdut,
Și-ași vrea ca frunza mea să-Ți fie, un dar frumos, ceva plăcut.
Și dacă în toamna mea, vei viscoli încă o iarnă,
Ce-mi va-ngropa suflarea, sub timpul ei de lut,

Prin Har mă vei renaște iar... nu-n anii mei de toamnă,
Ci-n primăvara tinereții, să-Ți dau atunci ce n-am avut.
...Acum îți dau o inimă în lacrimi, s-o ții în a Ta palmă,
Căci doar știindu-mă în Tine, cuvintele-mi cobor în valmă.