Epoleții, vai de ei...

Într-o zi Mântuitorul i-a luat pe-ai Săi deoparte
Să le spună despre lucruri şi pericole de moarte:
„Ştiţi că domnitorii lumii au toiagul lor de fier,
Şi cu el vor stăpânirea s-o întindă pânʼ la cer.

Aşa-i rânduiala-n lume, unii-s domni cu stăpânirea,
Au porunca, au şi biciul, slujitorii-s cu slujirea.
Între voi să nu se vadă rânduielile lumeşti,
Căci sunteţi o-mpărăţie după legile cereşti.

Împărații au coroane, au armate, batalioane,
Şi-n palate dau decrete afişate la balcoane;
Între voi cel ce doreşte să fie conducător,
Să înveţe să slujească, rob să fie tuturor.”

Nu-i o lecţie uşoară, căci mândria şi puterea
Multora le-a fost o cursă unde şi-au găsit căderea.
Au dorit mărirea lumii, şarpele cu clopoței,
Hainele cu decoraţii, epoleţii, vai de ei...

Au vrut bogății şi fală, s-au ales doar cu rugină;
Au vrut tronuri de mărire, au rămas cu-o rogojină.
Ce-i mai rău e că-ntre sfinţii care spun că merg spre cer,
E o poftă înfocată după lucruri care pier.

Iată, chiar Regele slavei n-a venit să stăpânească,
Ci să moară pentru alţii, ca aceştia să trăiască.
Doamne, dă-ne umilinţa, să fim aşa cum Tu vrei,
Să-aruncăm din adunare epoleţii, vai de ei...