E vremea...

E vremea...

E vremea tăcerii,adânci şi întinse
În faţa furtunii demult aşteptată,
Cum marea pe hăuri de ochi necuprinse
Sub lună stă mută,lucind nemişcată.

E vremea chemării,în multele şoapte
De Cel ce îşi ţine mîinile deschise,
Cum mirii-şi urmează în a nunţii noapte
Iubirea cu patimi,dorinţe şi vise.

E vremea uitării de lume şi fire
Dorind haine albe şi gânduri curate,
Cum ape de munte săltând cristaline
Spală răcorind,locuri neumblate.

E vremea-ascultării de glasul iubirii
Ce ziua-ţi vorbeşte şi noaptea te roagă,
Cum pasărea zboară la-ndemnurile firii
Departe spre ţara,mai bună,mai caldă.

E vremea-mpăcării cu Cel ce îţi spune:
„Eu sunt Cel ce este,am fost şi voi fi”,
Cum gândul în tine nu poate s-adune
Veşnicia în care, ai putea trăi.

E vremea răbdării şi a aşteptării
În tot ce e scris în făgăduinţă,
Cum Fiul divin în ziua-ncercării
A dat lumii-ntregi a Lui biruinţă.

E vremea tăcerii în faţa furtunii,
E vremea uitării de omul nevrednic,
E vremea chemării din patima lumii,
E vremea-mpăcării cu Cel ce e veşnic.