E altă dovadă mai mare de iubire?

E ALTA DOVADA MAI MARE DE IUBIRE?


Domnul râde, de a omului răzvrătire,
Dezlănţuită din gândul de mărire.
Domnul plânge, că omul nu-nţelege,
Căci afronta, de moarte o să-l lege.

Suferă că-l vede mergând spre pieire
Şi nu vede jertfa, ce-i dă mântuire.
Nu dă iubirii divine importantă,
Şi se pierde în marea lui ignoranţă.

Se-ncrede în ştiinţa lui deșănțată,
Crezând că mintea îi-e înţeleaptă.
Se crede buricul pământului,
Dar el e rob, în laţul păcatului.

Râde Domnul, de-a omului mândrie,
Ce cunoaşte totul, dar nimic nu ştie.
Plânge Domnul când vede nepăsarea,
Cu, care, omul sfidează salvarea.

Nu vrea să ştie, că Unsul Domnului
El, Isus Hristosul, însuşi Fiul Lui,
Şi-a dat viaţa pentru omenire.
E altă dovadă mai mare, de iubire?

Domnul râde, de înţelepţii lumii,
Ce-şi etalează mândri firea humii.
Şi cugetă adânc la lucruri deșarte,
Ei nu văd, a Domnului dreptate.

Domnul plânge, văzând indiferenţa,
În loc să ceară omul clemența,
Ignoră oferta salvării sufletului său,
Nu dă cinste Fiului, Lui Dumnezeu.

Ferice, de cei ce nu se cred înţelepţi,
Şi sunt al ascultării sfinte, adepți.
Ferice de toţi cei ce se încred în El,
Şi ascultă glasul Lui Emanuel.

Ferice de cei ce-şi văd starea,
Şi vor să-şi sfinţească umblarea.
De cei smeriţi, în a credinţei tărie,
De cei ce sunt sfinţirii mărturie.

Să luăm cu toţii azi învăţătură,
Să slujim dreptăţii, fără pic de ură.
De dreptate să stăm bine lipiţi,
Să nu cădem în păcat, ispitiți,

Slujind adevărului, tremurând
Făcând dreptate, în frică stând,
De mânia Domnului ne ferim,
Dăm cinste Fiului, să nu pierim.

Ferice de cei, ce în Adevăr cred,
Şi-n apărarea dreptăţii se reped.
Nu se-ncred în înţelepciunea lor,
Ci ascultarea de Isus, le e ajutor.

El, are întreg pământul în stăpânire.
Are toate neamurile, ca moştenire.
Are mâinile de piroane străpunse,
La cruce unde pe satan îl răpuse.

El e Calea, Adevărul şi Viaţa,
A mântuirii noastre, fortăreață.
Şi-a dat viaţa pentru omenire,
E altă dovadă mai mare de iubire?
Amin!