Doamne, mare ești!

Tu nu vei înțelege niciodată,
Umblarea mea prin valea de durere,
Căci nu mi-ai stat alăturea vreodată
Și nu mi-ai dat vreodată mângâiere!
Nu am avut nici mamă și nici tată
Și nici un umăr sprijin în nevoi,
De mic copil am fost uitat de soartă,
Considerat de mulți, doar un gunoi!

Așa trăit-am ani, cu grea povară,
Un țânc neînțeles și neiubit,
Eu n-am știut ce-i aia primăvară
Și nici ce-nseamnă zori sau răsărit!
Cu ochii triști priveam în depărtare,
Cum se ascunde soarele-n apus,
Mereu cerșeam un gram de îndurare,
Dar nu știam atunci despre Isus!

Și imploram în gând necunoscutul,
Să facă ceva și în dreptul meu,
Să nu mai dau pământului tributul
Și să cunosc cândva pe Dumnezeu!
Dar trebuit-a să îmi plec genunchiul,
Chiar și acolo-n văi, să înțeleg,
Că doar smerirea, limpezi-va ochiul
Și eul meu să îl proștern întreg!

Așa veni-ntr-o zi Isus la mine
Și îmi vorbi, dar fără de cuvinte,
Am înțeles că totul va fi bine,
Dacă ascult și iau învățăminte!
Cu inima vibrând, cu ochii-n lacrimi,
Am mulțumit că S-a-ndurat Mesia,
S-a aplecat, m-a curățit de patimi,
Mi-a dat în schimb nădejdea, bucuria!

Și nu mai sufăr! Timpul neștiinței,
Mi l-a iertat Isus, ce îndurare!
Un păcătos, pe-aripile credinței,
Un mântuit vorbind despre salvare!
Am să te iert! Nu ai știut se pare,
Că viața ta nu este mai presus,
Decât atunci când știi să dai iertare
Și Îl urmezi de-aproape pe Isus!

Te crezi mai bun? Scriptura cercetează
Și vezi ce spune ea despre mândrie,
Mai bine te smerește și veghează,
Curat să mergi pe drum de veșnicie!
Nu ai vreun merit tu! Dumnezeirea,
S-a îndurat de noi, slăvită fie!
Prin Duhul Sfânt ne-a luminat privirea
Și-a pus în noi credința, Veșnicia!

Ajută Doamne celui ce Îți cere,
La timpul potrivit să-i dai izbândă,
Căci grea-i umblarea-n valea de durere,
Când toți arunc-asupra-i, grea osândă!
Să-i ștergi Tu, Doamne, lacrima pe față
Și-adu-i aminte cât îl prețuiești,
Îi umple duhul cu-al Tău Duh de viață,
Să poată spune: "Doamne, mare ești!"

04/06/2020. Barcelona- Lucica Boltasu