Dinspre Emaus

...Rămâi cu noi, căci e spre seară,
Iar ziua, aproape a trecut,
Aşa spuneau cei doi, odinioară,
Având privirea prinsă în zăvoară,
Vorbeau cu El, dar, nu L-au cunoscut!...

...Călătoream grăbită, fără sens,
În drumul meu, spre un pierdut Emaus,
Cu ochi împiedicaţi de norul dens,
Când, deodat` un sentiment intens,
M-a răscolit, cerând să iau repaus.

Nu un repaus printre alergări,
Ci unul în gândirea mea finită,
Când, cineva, se-apropie din zări,
Ca un răspuns la marile-ntrebări,
Şi, am plecat, de-acuma însoţită.

Am început să cuget, dar nu firea,
Lucra în minte, ci era ceva...,
Ce-nvăluia inima şi gândirea,
Unde-i nădejdea? Care mi-e menirea?
Era sfârşitul sus, la Golgota?

Însoţitorul meu părea uimit,
De crezul meu, de deznădăjduire,
Întregul drum, duios mi-a tâlcuit,
Tot adevărul ce s-a prorocit,
Cu voce blândă, plină de iubire.

S-a năruit tot ce credeam că ştiu,
Eram neputincioasă, doar ţărână,
Iar suflul meu era aşa pustiu,
Ca şi mormântul Celui veşnic viu,
Şi L-am rugat, cu mine să rămână.

A acceptat, o, cât de bucuroasă,
Eram, şi sunt că nu m-a părăsit,
Că mi-a intrat în inimă şi-n casă,
Că a dorit să stau cu El, la masă,
Să îmi hrănească duhul flămânzit.

Când, sigur, că a mea nedumerire,
A dispărut, şi n-a lucrat degeaba,
Şi-am înţeles, că-n marea Sa iubire,
Am fost răscumpărată prin jertfire,
Mi S-a descoperit, în toată slava.

Iar ochii s-au deschis spre a vedea,
Că drumul meu a fost o coborâre,
Regretul unic, ce mă cuprindea,
Ca pe-ucenici,... cum inima n-ardea?
Când nu-L ştiam. Şi-am luat o hotărâre.

Să schimb traseul, în a mea umblare,
Să mă dedic Lui Isus, pe deplin,
Condusă de o singură chemare,
Ştiind că pe pământ sunt călătoare,
Să-mi întorc paşii spre Ierusalim....

...Rămâi cu noi, ai Tăi copii iubiţi,
Căci seara lumii este pe sfârşit,
Prin Tine dă-ne har, să fim uniţi,
Să Te-aşteptăm voioşi şi fericiţi,
Spre a pleca la cerul Tău slăvit!


AMIN