De ce-i asa?

De ce-i asa?

Când ruga mea se-nalță către cer,
Zi de zi după neprihănire.
Și suferințele tot nu pier
Și aprins e cuptorul de curățire.

De ce-i așa? Numai Domnul știe!
Încercarea credinței mele cere,
Lecție spirituală ce ia energie,
Din rugăciuni făcute-n durere.

Domnul curăță întreaga mea viață,
Necazul mă-îmbogățește în sfințire,
Să mă îndrept spre eterna dimineață,
Învățând lecțiile ce-aduc răsplătire.

De ce-i așa? Numai Domnul știe!
Mă-ncred cu totul, în al Său Cuvânt.
Rugăciunea generator de energie,
O înalț cu încredere Domnului Sfânt.

Furtunile vieții mă încearcă,
Ele vin cu duhul disperării.
Întristarea cu durere mă-ncarcă
Și învăț zi de zi rostul indurării.

De ce-i așa? Numai Domnul știe!
El domnește peste toate, Suveran.
Mă-nvăță îndelunga răbdare pe vecie,
Caci are mântuirea mea în plan.

Sângerează inima când stă departe,
De Cel ce adesea m-a sprijinit.
Privește cu groază dincolo de moarte,
De dorul Celui, ce mult m-a iubit.

De ce-i așa? Numai Domnul știe!
La inima frântă, îndată grăbește.
Pune-n ea, a mântuirii bucurie,
Spre veșnicie drumul netezește.

Vârtejul mâniei ades mă lovește
Năprasnic, să zdruncine credința mea.
Și vâltoarea urii în valuri crește,
Stârnind în inimă, îndoiala cea rea.

Ma-încovoi ades sub dese frământări,
Durerile aprind foc ce mă mistuie.
Vin valuri tot mai dese de apăsări,
Tot mai mari, spumegate, mă chinuie.

De ce-i așa? Numai Domnul știe!
El îmi cunoaște adevărata statură.
Mă face să mă rog, cu frenezie,
Până dispare orice urmă de ură.

Până sufletul îmi va fi spirit viu,
Ce-şi poartă crucea cu destoinicie.
Până când am s-ajung să știu, să fiu,
Plină de dragoste, înțeleaptă soție.

Un balsam al păcii și vindecării,
Mereu la îndemâna Domnului Sfânt.
Până răbdarea, instrument al iertării,
Va lucra neprihănire plină de avânt.

De ce-i așa? Numai Domnul știe!
El e puterea ce transformă viața mea.
Pune-n inima mea, o credință vie
Să facă din mine o divină stea.

Amin!