De ce?

DE CE?

De ce bucuria durează aşa puţin?
Şi după fericire zile grele vin.
De ce zâmbetul dispare aşa uşor?
Lăsând în urma lui doar lacrimi ce ne dor.

De ce purtăm în suflet lupte ce-s ascunse?
Şi-anulăm sentimente ce-ar trebui spuse.
De ce nu mai iubim cu o inima curată,
Ci plini de murdărie vedem la alţii-o pată!

De ce peste tot auzi doar de divorţuri?
Familii despărţite în ale lumii colţuri,
De ce copii noştrii cresc des fără-un părinte,
„Tata o să vină”, dar ştiu că mama minte.

De ce oare invidia ne macină mereu,
„Să nu aibă veciunul, chiar tot ce am şi eu”,
De ce ne bucurăm de răul altuia,
Zicând cu nepăsare: „Lasă c-o merita”.

De ce cu păcatul nu ne mai luptăm?
Ci uneroi ispita, chiar noi o chemăm .
De ce trăim de parcă nicicând nu am muri,
Şi după viaţa asta, nimic nu va mai fi?

De ce e multă lume, dar oamenii sunt puţini?
Şi chiar cei apropiaţi ti-aduc ades suspini...
De ce nu mai există în lume prietenie,
Iar dragostea din noi, demult nu mai e vie.

De ce ne grăbim, dar fără destinaţie,
Nu mai suntem blânzi, nu mai avem graţie.
De ce suntem veşnic într-o competiţie?
Legându-ne adesea, de-o josnică ambiţie.

De ce vrem case mari, în care să te pierzi,
Dar cu ferestre mici, prin care să nu vezi.
De ce avem maşini ce ne-au costat mulţi bani,
Dar nu facem cu ele vizite la sărmani?

De ce vrem să stăm pe locurile din faţă,
Când am rămas în spate, la capitolul viaţă.
De ce vrem mereu s-avem întâietate,
Şi ne supărăm, atunci când nu se poate.

Vrei acum un răspuns, la cele de mai sus,
Când o parte din viaţă, fără rost s-a dus,
Răspunsul pentru toate ţi-l voi zice eu,
Goleşte-te de tine, să-ncapă Dumnezeu!