De când n-ai plâns tu oare?...

De când n-ai plâns tu oare, de când n-ai plâns cu-amar,
cu cât păcat de-atuncea ţi-ai încărcat viaţa
şi totuşi pe-al tău suflet nu-l arde-un strop de jar
şi nici doi stropi de lacrimi nu-ţi mai topeşte gheaţa.

De când n-ai plâns în taină pe-o rugăciune-arzând
spre Domnul ce, pe Cruce, păcatul tău îl poartă,
– de când n-ai plâns tu oare, – şi oare până când
nepăsător zaci încă în starea asta moartă?

De când n-ai plâns de dorul de fraţi şi de Cuvânt,
de care stai departe, închis în neascultare,
cum crezi că vei răspunde la Tronul Celui Sfânt
şi cum nu te cutremuri de-osânda viitoare?

O, vino, spală-ţi ochii în fluviul Lui de Har
şi leapădă-ţi orbia în poala pocăinţei,
topeşte-ţi de pe suflet satanicul gheţar
în flacăra divină a lacrimii căinţei.