Dărâmarea Ierusalimului

Când raza-n jocuri mai ciudate
se desprindea de-al său topaz,
mergea proorocul prin cetate
cu lacrimile pe obraz.

Părea că un izvor cu apă
îi scaldă geana ne-ncetat,
se întrerupe doar să-ncepă
din nou să plângă întristat.

Şi greul anilor pe umăr
apasă-ntr-una să-l strivească,
iar paşii s-ar părea că numar
mergând pe strada evreiască.

Dar nu a anilor povară
i-apasă sufletul din greu,
ci proorocia cea amară
ce i-o dăduse Dumnezeu.

Ar vrea să plângă zi şi noapte
pentru poporul său iubit,
şi-acuma Ieremia-n şoapte
suspină greu şi necăjit.

Priveşte-apoi semenii,care
sunt mulţumiţi de-o nouă zi,
şi simte, simte jalea mare
pentru Cuvântul ce-a vorbi...

Însă tăcerea îl apasă,
e-un foc mistuitor, închis
şi nu mai poate să-l oprească,
va spune tot de sus trimis.

Şi se opri încet din cale
cu lacrima curgând mereu,
şi începu proorocu-n jale:
-Aşa vorbeşte Dumnezeu:

-V-am tot vorbit de dimineaţă
întoarceţi-vă din păcat,
v-am pus prooroci mai mulţi în faţă,
v-aţi împietrit, n-aţi ascultat.

Prin fapta voastră cea spurcată
voi singuri v-aţi nenorocit,
M-aţi mâniat de astă dată
prin zeii căror aţi slujit.

Fii ţară plină de pustie,
fii blestemată-acuma dar,
căci mergi de-acum în grea robie
la robul Nebucadneţar.

Batjocoriţi vor fi evreii
de orice neam şi de popor,
căci uite-acum aduc haldeii
un foc, un foc mistuitor.

Veţi fi blestem pentru oricare,
voi nimici chiar Eu, Sionul,
şi-atunci plăti-veţi neascultarea,
şi veţi cunoaşte căci Sunt Domnul!

Îşi termină proorocia,
sentinţa grea fusese dată,
şi-n gând, prin lacrimi, Ieremia
vedea cetatea dărâmată...

Tăcerea grea se împleteşte,
iar groaza-şi face-a ei lucrare,
însă deodată izbucneşte
furia plină-indignare.

-Ierusalimul, fala mare,
cetatea ca dintr-o bucată,
cu jertfe multe pe altare,
cu temelia-n munţi săpată?!

Cu măreţia cea de Templu,
locaşul locuinţei Sale,
privit mai sfânt, privit contemplu,
şi-n gândul lor ştiut drept zale?!

Şi-acuma cine îndrăzneşte
să-l profaneze-aşa cumplit?
O, Ieremie, te gândeşte,
să mori, tu trebuie, negreşit!

Şi gloata plină de furie
spre poarta nouă îl târî,
cum de-a-ndrăznit o proorocie
împotriva Templulu-a rosti?!

Lovit de toţi, hulit de gloată,
privi-acuzatu-n jurul său
şi spuse-n apărarea dată:
-Nu eu am zis, ci Dumnezeu!
* * *
Ierusalim... pe cinci coline
cu Templul sfânt pe Moria,
Ofel, Bezeta şi Sionul,
şi mai la nord puţin, Acra.

Înconjurat cu-n lanţ de munte,
cu-o parte mai prăpăstioasă,
cu zidul arcuit-năuntru
ferea invazia duşmănoasă.

Cu turnuri şaizeci de picioare
cu-atâta meştesug zidite,
aveau mai multă apărare
prin felul lor de-a fi cioplite.

Rezerve-n vremi de bătălie,
cu-o oaste de nebiruit,
ce ai gândit tu, Ieremie,
când proorocia ai rostit?!
* * *
Şi iarăşi, iar vedem prin ceaţă
bătrânul prooroc evreu,
şoptind cu lacrima pe faţă:
-Nu eu am zis, ci Dumnezeu.

Apoi se-arată o câmpie,
vedem cuvântul împlinit,
acuma credem, Ieremie,
prin tine Domnul a vorbit!

Acuma credem. Şi pe dată
vedem că suntem noi acei,
iar proorocia-ndepărtată
să ştii, că nu-i doar la evrei.

Acuma nu mai ai în faţă
acel bătrân plângând mereu,
dar dacă-aştepţi a lui povaţă
Aşa-ţi vorbeşte Dumnezeu:

-Ţi-am tot trimis de dimineaţă
cuvântul să te pocăieşti,
ţi-am arătat ce ai în faţă
şi căror dumnezei slujeşti.

Nu te încrede în putere,
sau pe poziţia ce stai,
te pocăieşte azi, şi cere
iertarea, care poţi s-o ai.

Nu pune iar pe necredinţă
cuvântul care ţi-l rostesc,
Eu azi te chem la pocăinţă,
întoarce-te, căci te iubesc!

Căci azi spre tine-i proorocia,
nu spre poporul cel evreu,
deci, îţi repet ca Ieremia:
Nu eu, te chem, ci Dumnezeu!!

Amin.
15.10.2008