Creştinul

În zorii unei zile vii
De soare străjuită,
Cu raze ca mii de făclii
C-o mantie aurită,

Pe-un cer albastru fără nori
Ca marea liniştită,
Cu-n vânt ce-aduce uneori
Mireasma infinită,

La drum, porneşte cu avânt
Cu mare dor, creştinul,
Spre ţara Soarelui cel sfânt,
Nimic, ne-mai-oprindu-l.

Din ţara neagră, el, plecând,
Din ţara de-ntuneric,
Aleargă dornic, cu un gând:
S-ajungă-n raiul veşnic.

S-ajungă-n locul pregătit
De vreme-n urmă, multă,
Pentru acei ce s-au gătit
Cu haina cea de nuntă.

Dar pân-acolo e drum lung
Închis de stânci înalte,
Însă mareţul Demiurg
Ce fiinţ-a dat la toate,

Îi va fi scut neîncetat,
Şi îi va da putere,
Şi-atunci când fi-va-ndurerat
Îi da-va mângâiere.

Astfel, creştinul curajos
De drum se pregateşte,
Şi pleacă-n câmp, cu pas voios,
Şi mai mult doru-i creşte…

Pe vânt pluteşte-un susur blând
Ca nuferii pe lacuri,
Şi-a florilor mireasmă luând,
Străbate lin ca veacuri…

Parfumul florilor de tei
Pădurea reînvie,
Şi păsările-n umbra ei
În triluri se îmbie.

Natura-ntreagă, cu-n pufos,
Covor de iarbă verde,
Arată chipul lui Hristos,
În totul ce se vede.

Şi-aprins de dorul pentru rai,
Creştinu-n sus priveşte,
Şi vede, parca, sfântul strai
A Celui ce domneşte…

Aleargă catre El, râzând,
Plângând, de bucurie,
Deja se vede-n gând, cântând,
În sfântă-mpărăţie…

Dar nu-i aşa uşor de mers
Pe cale-aceasta lunga…
Curand apare un cer şters
Ce soarele alunga…

Şi vantul ce-adia uşor
Ca susurul de apa,
Se-nvolburează ca un nor,
Şi pomii chiar dezgroapă…

Pe cer se-nalţă negrii nori,
Şi-o noapte grea se lasă,
Mireasma ce creştea din flori
Dispare ca-ntr-o plasă…

Şi păsările ce cântau,
Acum se-ascund speriate,
În scorburi, zgribulite stau
Fiind parcă uitate…

Şi fulgere străbat întins…
Înaltul se aprinde…
Pământul parcă s-a aprins…
Un muget se aude…

Sfârşitul… pare c-a venit
Creştinul plin de teamă
Priveşte-n juru-i, îngrozit
La valul fără seamă.

Priveşte cum doi ochi sticloşi,
Lucind adânc de ură,
Il urmăresc, deloc miloşi,
Privind a sa făptură.

Şi-un glas se-aude din pământ
Ca tunetul străbate,
Pe nume-l cheamă, din mormânt,
Din triste, reci palate…

“Tu ai nevoie să te-ntorci
În ţara de-ntuneric”
Îi spune glasul dintre roci,
Ca vocea unui medic…

“În ţara ce ai părăsit…
Acolo ţi-e menirea…
Nu-n ţara de la răsărit,
Ce stinge toată firea,

Şi care nici măcar nu şti
C-a existat vre-odată…
Poate-i o glumă, ce o ţii,
A fi adevarată…”

Şi-astfel, creştinul, clătinat,
Pe griji încet se pune,
Dar o lumin-a căpătat
Şi cade-n rugăciune:

“Părinte atotcreator
Ce viaţă dai la toate,
Preasfânt, din ceruri, salvator,
Ce luminezi în noapte,

Priveşte Doamne îndurate
Aici la valul mare,
La umbrele ce m-au legat
Cu gânduri de pierzare…

Ascultă-mă Sfinte-mpărat
Şi dă-mi în dar iertare,
În noaptea care s-a lăsat,
Tu Doamne-mi fii, scăpare!”

Astfel, creştinul s-a rugat
Şi-apoi c-o pace lină,
Deschide ochii uşurat,
Şi vede că-i lumină.

Din nou pe cer, se-arat-aprins,
Un soare cald, de aur,
Cu faţa albă, parcă nins,
Lucind ca un tezaur.

Şi păsărele ciripind
Pe ramuri se aşează,
Cu glas duios şi viu cântând,
Încât codrul vibrează,

Şi florile, armonios,
Deschid a lor petale,
Se-naltă-n aer un frumos
Parfum, pe-nalte pale,

De vânt, ce-adie-mprospatând,
Readucând la viaţă
Natura, cu-al sau foşnet blând,
Cu şoapta ei măreaţă…

Astfel, dar, totul a-nviat
La viaţă de la moarte,
Şi cerul cel întunecat
Lumină iar împarte…

Acum, dar, fraţii mei iubiţi
Un cuvânt vreau să mai spun…
Să nu cădeţi nicicând loviţi,
Pe al veşniciei drum!

Şi când furtuna s-a porni,
Mari talazuri ridicând,
Atunci, să ştiţi că-n veşnicii
Veţi trăi în veci cântând.

În rugăciune, vă plecaţi
Şi-L chemaţi pe Creator,
Şi o să fiţi eliberaţi,
De păcatele ce dor…

Iar de-acum, ce ne rămâne
E să ne rugăm mereu…
Şi trăind cum se cuvine,
L-om vedea pe Dumnezeu…