Credinţa minţii ori crezul fariseic

Credinţa din învăţătură
Azi domnitoare-i pe pământ
Trăindă-n cuvântări din gură,
Dar fără Duhul din Cuvânt.

Obraznicile simţăminte
Încearcă a le da ca stări
Înzorzonate în cuvinte,
Împodobite cu cântări.

Mărunte forfotiri de sânge,
Fior de macră tresăltat,
Ea-i încântată de religii
Unde Credinţa-a decedat.

În vampirism de-entuziasme
Scăpate din euforii,
Susţinătoare de fantasme
Pe care le predă ca vii.

E mincinoasă chiar cu sine
Îmbobolind pe cei din jur,
Mască-mbrăcată în lumine
Peste deşertul ei obscur.

Flămândă parcă de citanii
Când legile se înmulţesc,
Clocotitoare spre Pisanii
Şi rece înspre omenesc.

Credinţa numai o învaţă
Tot studiind stăruitor,
Detestă pe acei din Viaţă
Cu aer batjocoritor.

O pocitură sufletească
Cu-o lăcomie de nescris
Poate-n hâtrie doar să crească
Tot folosind „aşa e scris!”

N-are-un crâmpei de omenie
În mizerabilul ei rol
Nesuportând Credinţa vie -
Nenţelegând-o cu-al său gol.

Adoră locul cel de frunte
Pe scenă ori în primul rând
Iubind schimbările mărunte
Însă prefacerea urând.

O slăbiciune are mare:
Peste-o mulţime de inculţi
Ca să se roage cu glas tare
Să o audă cât mai mulţi.

Visându-se că e aleasă -
Pigmeu creând pe Creator
Împodobindu-se mireasă
Cu-apucături de negustor.

Fricoasă de-orice judecată
Spasmotic lumea judecând,
Forfotitoare într-o gloată,
În faţa Omului muţind.

Dară pustie ca nimică –
Nici prospeţime şi nici nou,
Oricare pas îi este-n frică,
Orice cuvânt i-i doar ecou.

Neputincioasă ca o boală
Veşnic în vaiete şi plâns
Cu-o minte ce tot umblă-n şcoală,
Un suflet pustiit şi stins.

Această oribilitate
Fără ruşine şi obraz
Scuipă în orice libertate,
Râde de-aude de-un necaz.

Ea nu-i născută - e scornită
Doar în otravă şi venin
Şi în palavre-mbogăţită
De robii hâtrului stăpân.

Aceste suflete distruse
Ce doar în minte cred perfid
Cum Te omoară iar, Isuse!
Cum, Doamne, iarăşi Te ucid!

Uite-o! Cu palme ridicate
Se uită galeşă în sus
Fără de Dragoste de frate,
Ucigătoarea lui Isus!!!