Corabia mântuirii

Motto: ""Atunci, Dumnezeu a zis lui Noe: Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea,
fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul.""
Geneza 6:13
Dumnezeu privea pământul
Și a văzut când a privit
Că omul își stricase calea;
Și Dumnezeu S-a mâhnit.

Acum, omul pe pământ
Era plin de răutate;
Toate gândurile lui
Erau spre rău îndreptate.

"Rău Îmi pare, a zis Domnul,
C-am făcut pe om să fie;
Omul a stricat pământul...
L-a umplut de silnicie.

Pentru stricăciunea lui
N-o să am îndurământ:
Fără nici un fel de milă
Am să-l șterg de pe pământ."

Dar Noe, fiul lui Lameh,
Fără pată în purtare
Și pentru-a lui neprihănire
A căpătat îndurare.

Dumnezeu i-a spus lui Noe
Să lucreze cu folos
Și să facă o corabie,
Doar din lemn de chiparos.

Și i-a spus și cum să fie,
Cât de lungă, cât de lată,
Cât de naltă... Chiar și ușa
Unde să fie-așezată.

Și corabia lui să fie
În cămăruțe împărțită,
Cu cămări pe trei nivele,
Și cu smoală tencuită.

Că Dumnezeu a hotărât
Să vină potop de ape,
Nimeni din ce-i cu suflare
De pieire să nu scape.

Dar Noe să intre-n corabie
Și cu el, cei trei feciori -
Să își ia cu el nevasta
Și pe cele trei nurori.

Din orice fel de vietăți,
Vite, păsări, târâtoare,
Să intre-n acea corabie -
Tot perechi din fiecare.

În cămări să-și ia merinde
Din tot felul de bucate
Ca să aibă de mâncare -
Să rămână-n viață toate.

Așa îi vorbise Domnul
Lui Noe cel neprihănit,
Și el a făcut întocmai
Cum Domnul i-a poruncit.

Dar oamenii nelegiuiți
Din acea lume stricată
Îl batjocorea pe Noe
Pentru truda-i necurmată.

Însă credinciosul Noe
Prin cuvinte înțelepte -
Știind că va veni sfârșitul,
Le cerea să se îndrepte.

Despre ei Isus ne spune
Că erau neascultători,
Mâncau, beau și petreceau
Păcătuind nepăsători.

Dar, când nu se așteptau
Peste lume a venit
Potopul vestit de Noe
Și pe toți i-a prăpădit.

Tot așa, când trăia Lot
În Sodoma, bunăoară:
Oamenii erau prea răi,
Păcătoși din cale-afară.

S-a mărit prea mult păcatul
Și era nespus de greu...
Strigătu' împotriva lor
A ajuns la Dumnezeu.

Și când neprihănitul Lot
Din Sodoma a ieșit,
A plouat foc și pucioasă
Și pe toți i-a nimicit.

Așa va fi când va veni
Ziua aceea înfricoșată
Și Cel ce judec-o să cheme
Pământul la judecată.

Până atunci, scrie Scriptura,
Cerurile și pământul
Ființează că le păzește
Și le păstrează Cuvântul,

Ca-n ziua Domnului să fie
Toți oamenii judecați
Și focul judecății sfinte
Să-i nimicească pe stricați.

În foc, cerurile vor pieri;
Pământul - toată zidirea,
Și-n cele noi care vor fi
Va locui neprihănirea.

Când Noe a sfârșit corabia,
Din orice fel de vietate
Au intrat în ea perechi -
Șapte zile încheiate.

La urmă, a intrat și Noe
Și cu el cei trei feciori,
Precum și a lui nevastă
Și cu cele trei nurori.

În a opta zi s-au rupt
Ale Adâncului izvoare;
Cerurile și-au deschis
Ale sale stăvilare.

Mări, oceane, lacuri, râuri,
Peste maluri au ieșit
Și puhoaiele de apă
Peste lume-au năvălit.

Norii încărcați de ape
Erau scuturați de vânt,
Și de-atâta greutate
Se prăvăleau pe pământ.

Soarele și-a ascuns fața
Și bezna înfricoșătoare
Era brăzdată necurmat
De fulgere strălucitoare.

Tunete crăpau văzduhul
Și-l cutremurau mereu;
Se îngrozise universul
De mânia lui Dumnezeu.

Timp de patruzeci de zile
A plouat nestăvilit,
Apele-au cuprins pământul
Și-au crescut necontenit.

Oameni, păsări, dobitoace
Și tot ce avea suflare
Au fost nimiciți de Domnul
În urgia îngrozitoare.

În zadar cei tari zoreau
Către înălțimi să scape,
Că și munții cei înalți
Au fost potopiți de ape.

Și, deșartă le-a fost truda,
De pierit au pierit toți
Că apa a trecut de vârfuri
Cu vreo cincisprezece coți.

A pierit orice făptură -
Orice mișca pe pământ,
Ca să piară răutatea,
Să rămână doar ce-i sfânt.

Numai coabia lui Noe
Cu tot ce era în ea,
Sus, deasupra apelor
Se ridicase și plutea.

Iar Noe, cu toți ai lui -
Prin cântări și rugăciuni,
Îl slăveau pe Dumnezeu
Care face mari minuni.

Ei vedeau cu ochii lor
Cum nimicește pe cei răi,
Și cu câtă îndurare
Izbăvește pe ai Săi.

Că o sută douăzeci de ani
Cât Noe le predicase,
Oamenii au râs de el...
Nimeni nu îl ascultase.

Oare astăzi, câți ascultă?
Și câți păcătuiesc mereu
Prin lucruri neîngăduite
Și hulind pe Dumnezeu?

Oare astăzi, câți ascultă
Chemarea la pocăință?
Oare nu se râd și astăzi
Cu aceeași necredință?

Dar vine-o zi când gândul lor
Nu va fi să-și bată joc
Ci, cum să scape de sfârșitul
Care va veni cu foc.

Unii cred că vor scăpa
Poate-n lună sau în stele,
Dar când se va aprinde cerul
Vor arde și ei și ele.

Deci, și astăzi ca atunci,
Nimeni nu are scăpare
Decât cei care-or intra
În Corabia de salvare.

Ușa ei este deschisă
De Evanghelia mântuirii,
Și la cârmă e Hristos -
Dumnezeul mântuirii.

Că El vrea s-o-nfățișeze
În cerescul Ararat,
Fără nici o zbârcitură,
Sfântă, fără de păcat.

Când va fi înfățișarea -
Te rugăm, Doamne-al iubirii,
Fă să fim, cu toți ai noștri,
În corabia mântuirii! Amin!