Copăcelul meu de piersic

Copăcelul meu de piersic e boboc lângă boboc,
Copăcelul meu de piersic e gătit de sărbătoare,
Iar vecinul meu cu ciudă, printre gard, cu ochi de foc,
Tot priveşte, scrâşnind dinţii, spre livada mea în floare.

Unde nu m-aş duce iarăşi mă întorc nerăbdător:
N-a-nflorit? N-a deschis ochii?.. fără el nici o minută...
Iar vecinul mă pândeşte în venin pizmuitor
Târâindu-se şerpeşte printre fire de cucută.

Ah, minunea este mare... când va fi, când va veni!
Înflorirea, înflorirea, semnul roz de primăvară;
De vecin ce-mi pasă mie - el nu poate a simţi
Bucurie pentru altul... să-l avânte... să îl doară.

Dar amurgul se opreşte, aripile-şi strânse grav
Şi păşi gospodăreşte ca cioroiul pe ţărână.
Cum dormi-vei, copăcelul meu cel jingaş, cel suav...
Înflorirea, cum se vede, până mâine se amână.

Am dormit o noapte-n zbucium... parcă tot striga un glas:
„Ajutor !” ori mi se pare...mi se pare... mi se pare...
De-abia zarea-mbobocise - patul motolit mi-l las
Să mângâi, gelos pe-albine, primul naşterea de floare.

Alergam printre tulpine aplecându-mă mereu
Pe sub ramuri, pe răzoare, peste straturi, lângă tufe...
Inima-mi de bucurie a uitat să mai răsufle...
Dar... ce-i asta?! Doamne, unde...unde-i copăcelul meu?!!

Doar un ciot, în răutate cu toporul ciopârţit,
Mă-aştepta că-n stânjenire, că-n durere, că-n ruşine...
Copăcelul meu de piersic pentru-un somn te-am părăsit
Şi-am rămas doară cu ciotul şi cu vina ce-a fi-n mine.

El, fidelul, înflorise aşteptându-mă senin,
El, sărmanul, când toporul îl muşca - ncerca să strige,
Dar din somnul meu în bale n-auzii oftatu-n chin!..
Ţip petale-mprăştiate ca şi lacrime de sânge!!!