Cântec de Jale

Îl plâng pe orice om pierdut în lume,
Fãrã de apã, aproape fãrã grai,
Vreo cale cãutând, cu calu-n spume
Cu pâinea mirosind a mucegai...

Deşertul i-a ucis orice speranţã
Cât şi curajul de a mai trãi
E fãrã ţel, abea mai are viaţã
Nu ştie: este noapte... este zi...

Îl plâng pe omul care se cãzneşte
Sã ne arate drumul spre cetate,
Cetatea-al cãrui zid se prãbuşeşte
Şi porţile demult i-s dãrâmate.

Îl plâng pe cel ce-şi mânã din ciomege
Oile-n crâng, sã-şi caute de mâncare;
Şi pe acel ce grabnic ar alege
Din douã rele, pe acel mai mare.

Îl plâng pe cel ce nu poate sã facã
Deosebire clarã-ntre cuvinte;
Stã lâncezitã mintea lui sãracã,
Mâncând ce i se pune înainte.

Îl plâng pe cel ce şade la fântânã
Pe lângã cei ce beau pe sãturate,
O zi întreagã, cu gãleata-n mânã,
Cãutându-şi apa-n drum spre alte sate...

Îl plâng cu-amar pe-ascultãtoru-n salã
Care mãnâncã tot ceea ce-i dai,
Când nu are coloanã vertebralã
Şi rãdãcina-i toatã putregai.

Îl plâng pe cel ce zice cã nu ştie,
Cât şi pe cel ce ştie dar nu vrea.
Pe cel care pretinde o simbrie
Când e chemat sã intre-n slujba Ta...

Zicem din nou ca voia Ta sã fie!
Când ne trimiţi, noi sã nu zicem "Nu".
Vorbeşte-ne în stare de trezie,
Vorbeşte-ne în somn, sau cum vrei Tu!

Trezeşte-n noi un duh de rugãciune
Cum de la început ai rânduit,
Sã ne vorbeascã şi sã ne adune,
Ca nu cumva sã plângem la sfârşit...