Când traiul tău îţi dă amărăciune

Când traiul tău, îţi dă amărăciune,
Şi lupta ta n-aduce propăşire,
Când nu mai ai un duh de rugăciune
Şi-n suflet ai mereu nemulţumire,

Când eşti robit adesea de dorinţa
De-ai îndrepta pe alţii... nu e bine!
Fiindcă întotdeauna pocăinţa
Începe nu cu alţii, ci cu tine!

Nu-i poţi schimba pe semeni, niciodată,
Privindu-i arogant şi cu trufie,
Dacă viaţa ta nu e schimbată
Şi tu nu eşti o bună mărturie.

Căci dacă tu te vezi mai bun vreodată
Decât acei ce zilnic te-noconjoară,
Tu rătăceşti în noaptea-ntunecată
Şi-ţi laşi conştiinţa suferind să moară.

Căci ceea ce ne dă nouă valoare,
Şi ceea ce cu-adevărat ne creşte,
E Dragostea cea plină de-ndurare
Ce rabdă, iartă şi se umileşte.

Oricine-ai fi şi-oricât de sfânt te-ai crede,
Tu ai nevoie-n viaţă de lumina
În faţa căreia sărmanul om îşi vede
Tot adevărul vieţii, toată vina.

În raza ei, vezi clar cine slujeşte
Smerit şi credincios în teamă sfântă,
Findcă Dumnezeu din cer priveşte,
Spre-un duh zdrobit şi-o inimă înfrântă.

Spre cel ce iartă, plin de bunătate,
Uitând trecutul pentru totdeauna,
Pe cel ce luptă doar pentru dreptate,
Urând făţărnicia şi minciuna.