Când sufletul adoarme

Ne-am lãsat împinşi de vânturi,
Legãnaţi, din val în val,
Fãr-a şti c-aşa ne pierdem
Propriul nostru ideal!

Nu putem zãri nici zorii
Şi nici ţãrmul, nu-l zãrim!
Nici nu îi mai ducem dorul
Noului Ierusalim.

De prisos pare sfinţirea,
Ascultarea - de prisos.
Ne cuprinde necredinţa,
Tocmai cum ne-a spus Hristos!

Celor ce trãiesc cu cinste,
Pete-n soare le gãsim.
Nu pricepem pocãinţa,
Nici mãcar ca Nicodim!

Lumea-aceasta promoveazã
Şi iubeşte ce-i al ei.
Pe cei ce-i slujesc cu vervã,
Îi numeşte "dumnezei"!

Cel invidios şi rece
N-are somn, în patul lui,
Vreun duşman, de nu se-alege
Cel puţin cu un cucui.

Iubitorii de poveţe
Ce se-apropie de-altar,
Mulţi au, mult mai multe feţe
Decât este necesar!

Omul plin de necredinţã,
N-are bai de tot ce-i spui;
Poţi desface firu-n patru:
El le ştie pe-ale lui!

Zilele-au trecut, grãmadã,
Timpul s-a-necat de tot!
Toţi ce-acum nu vor sã creadã,
Mai târziu nici nu mai pot!

Unii nu mai cred nimica.
Alţii... cred în felul lor!
Pe unii-i topeşte frica,
Alţii zic cã nu mai mor.

Cred c-ar trebui sã vinã
Pavel, Petru sau Andrei!
Altfel, nimeni n-o sã poatã
Sã-i convingã şi pe ei.

Mulţi vor, lumea sã-i cunoascã
Şi sã le închine flori;
Iar, de-ncepe sã-i slãveascã,
Se şi vãd nemuritori.

Amãgiri, ne vin, grãmadã,
Prin cei ce credinţã n-au!
Deci, vegheze, sã nu cadã
Cei ce în picioare stau! ...