Când lipsește omenia...

Când lipsește omenia...


Când lipsește omenia,
Omul de orice-i în stare;
Îi lipsește bucuria,
E îngâmfat, se crede mare.

Omul cel neomenos,
Este plin de răutate;
Nu se teme de Hristos,
Se crede perfect în toate.

Are voie să comită
Tot ce vrea și ce dorește,
Poate orișice să zică,
Și de rău, pe toți vorbește.

Numai el este perfect
Și bine le face toate,
Se vede bun și corect,
E convins, că totul poate.

Despre el, doar bine crede,
Pe alții-i nesocotește...
Mai grozav și bun se vede
De sus, pe toți îi privește.

Se pretinde, că-i deștept,
Vrea sa fie ascultat.
E convins că-i înțelept,
Că-i grozav și talentat.

Orice îl interesează
Și se crede îndreptățit;
Toate el le dirijează
Și vrea să fie iubit.

De acei din jurul său
Se vede divinizat,
Nu-i pasă de Dumnezeu,
N-are de ce fii iertat.

Fiindcă el păcate n-are,
Căci se crede bun și drept,
În credință este tare
Și este cel mai corect.

Aceasta e părea lui,
Că ar fi apreciat,
Că-i pe calea Domnului,
Și de toate e iertat.

Domnul îl va răsplăti
Fiindcă a fost devotat;
La ceruri îl va sui
Si-acol' va fi onorat...

Dar, amar se păcălește
Căci de nu se v-a îndrepta,
Domnul îl nesocotește
Jos, în foc va rămânea.

Amin

Câmpia Turzii, 7 mai 2019