CĂINŢA

CĂINŢĂ


Când într-o zi plângeam cu-amar
ca Petru-n noaptea lepădării,
trecând al gândului hotar,
Isus, din nou, mi-a dat un har:
al păcii şi-al iertării.

Apoi privindu-mă mi-a zis:
- "Nu Eu M-am depărtat de tine,
ci tu-ai fugit de tot ce-i scris
şi ţi-ai creat un paradis
în viaţă, fără Mine.

Ai alergat după plăceri,
ce nu ţi-au dat şi fericire.
Ai aşteptat noi primăveri,
cu aer cald din alte sferi.
Vai, ce dezamăgire!

Tot singur te-ai trezit acum,
când plânsul îţi brăzdează faţa.
Eu ţi-am ieşit din nou în drum,
când totul ţi se pare scrum
şi fără sens viaţa.

Nu Eu te-am părăsit atunci,
când tu-ai plecat în lumea largă,
uitând eternele porunci
şi rătăcindu-te-n spelunci
ce crezu-au vrut să-ţi şteargă."

În ochii Lui, de slavă plini,
se reflecta iubirea-ntreagă.
Cel ce purtat-a crengi de spini
mă tot privea cu ochi senini,
spre cer vrând să m-atragă.

Eu am căzut deodată jos,
smerit la sfintele-I picioare,
dar El mi-a spus cu glas duios:
- "Te iert din nou! Fii credincios
nu doar de sărbătoare!"