Căinţa

Căinţa

Căinţa-i prima treaptă, pe scara izbăvirii,
Ea îţi deschide ochii, să vezi a ta robie,
Căinţa te-ndepartă, de duhul împietririi,
Ce-adesea rob te ţine, în trista pribegie.

Căinţa este semnul, trăirii în lumină,
În faţa razei sfinte, ce-ţi luminează fiinţa,
Aici cuprins de teamă, îţi vezi cumplita vină,
Şi de aici începe, în viaţă, biruinţa.

Căinţa e altarul, pe care arde firea,
Căci scoate la iveală, plăcerile-i amare,
În sânul ei se naşte, cu foc din nou iubirea
Căci cel ce se căieşte e gata de iertare.

Căinţa, te învaţă, în lume, să iei seamă,
Cum să trăieşti viaţa, de rău neîntinată,
Căinţa te învaţă, cum să veghezi cu teamă,
Să n-ajungi în robia, undea-i fost, altădată.

Cu ea începe drumul, spre viaţa-mbelşugată,
O viaţă fără grijuri, cu-adevărat frumoasă,
Nimic mai mult nu-ţi cere să faci cerescul Tată
Şi vei fi iar cu cinste, primit ca fiu acasă.

Acolo unde este cu-adevărat căinţă
Ia naştere de-odată dorinţa de schimbare,
Când omul se coboară smerit în umilinţă,
Recunoscându-şi vina şi implorând iertare.

E vremea să-ţi vezi starea aşa cum ţi-o arată,
Cuvântul sfânt din ceruri ce are-n el lumina,
Şi-apoi căit porneşte căci Tatăl te aşteaptă,
Cu dragoste să-ţi ierte, încă odată vina.

Amin.
Septembrie 2004, Ilie Belciu