Ca piatra e setea

Ca piatra e setea


Ca piatra e setea cea mare! E setea o piatră prea grea,
În clipa în care din zare, tăcerea, aproape se vrea.
Speranțe căzute deșarte clipesc ochii cei adormiți
În clipa în care în parte voi toți îmi păreți prea cuminți. .

Nădejdea că poate îndată tot omul se saltă din ger
Mă face să văd clipa toată trăire eternă în cer,
Da-n rime vă scriu poezia, brodându-i pe margini un vis,
Mărindu-i prea mult fantezia, făcând din vis, Paradis,

Dar visul îmi pare o piatră, o piatră pe care m-așez,
Ea-mi șade în gânduri ca-n vatră și-atunci încep s-o pictez.
E piatra aceasta eternă pe clipa de jar scânteind
Și visul e versul din bernă privind la mine cu jind.

Mă salt pe cuvintele mele și cer un răspuns arzător
Căzutului praf de la stele ca simplului meu cititor;
Să-mi dea de veste în carte pe masa la care eu scriu,
Că viața îmi pare departe și piatra capac la sicriu.

E setea o piatră divină ce Domnul în trup a lăsat,
Ca omul să scape de vină când capul își lasă plecat;
Că visele toate ne cântă, din inimă-n lut, trecător,
Dar îngerii-n Ceata cea Sfântă, slăvesc pe Tatăl, în cor.

Ei cântă de Cerul din Ceruri, din Raiul ce-n vis l-am văzut,
În care nespusele doruri pierdute în noi s-au făcut,
Dar lumea e mică și are să caute pacea în ea,
În clipa în care îmi pare că îngerii vin să ne ia.

Ca piatra e setea cea mare! E setea o piatră prea grea,
În clipa în care din zare, tăcerea, aproape se vrea.
Speranțe căzute deșarte clipesc ochii cei adormiți
În clipa în care în parte voi toți îmi păreți prea cuminți. .

Nădejdea că poate îndată tot omul se saltă din ger
Mă face să văd clipa toată trăire eternă în cer,
Da-n rime vă scriu poezia, brodându-i pe margini un vis,
Mărindu-i prea mult fantezia, făcând din vis, Paradis,

Dar visul îmi pare o piatră, o piatră pe care m-așez,
Ea-mi șade în gânduri ca-n vatră și-atunci încep s-o pictez.
E piatra aceasta eternă pe clipa de jar scânteind
Și visul e versul din bernă privind la mine cu jind.

Mă salt pe cuvintele mele și cer un răspuns arzător
Căzutului praf de la stele ca simplului meu cititor;
Să-mi dea de veste în carte pe masa la care eu scriu,
Că viața îmi pare departe și piatra capac la sicriu.

E setea o piatră divină ce Domnul în trup a lăsat,
Ca omul să scape de vină când capul își lasă plecat;
Că visele toate ne cântă, din inimă-n lut, trecător,
Dar îngerii-n Ceata cea Sfântă, slăvesc pe Tatăl, în cor.

Ei cântă de Cerul din Ceruri, din Raiul ce-n vis l-am văzut,
În care nespusele doruri pierdute în noi s-au făcut,
Dar lumea e mică și are să caute pacea în ea,
În clipa în care îmi pare că îngerii vin să ne ia.