Autosculptură

Cuvintele ne vin din cer,
Ori ni le strângem din pământ;
Şi parcă spui un adevăr,
Şi parcă-ai recita un cânt.

Cum apa ploii-n lutul greu
S-a îmbibat până la glod,
Cuvintele lui Dumnezeu
Le-amestecăm cu lut nerod.

Argila o prefacem boţ
Sculptând din ea ceva măreţ:
Ori un gigant pitic cu moţ,
Ori un "păcală" mai isteţ.

Apa menţine ca un clei
Aceste-obraznice statui,
Ne strofolim ca nişte zei
Cu poftele nepuse-n cui.

Ne-ascultă cei ce-s mai lutoşi
Înnăbuşiţi de mult gunoi
Cum ne-ngâmfăm gălăgioşi,
Că Dumnezeu este cu noi.

Acum suntem aşa suspuşi –
Ne-am înălţat la infinit
Că, idolilor noştri puşi,
El se închină-ndrăgostit.

Dar nu gândim – cuvinte vii
Cu-ntreaga stare să rugăm
Să ne prefacă-n străvezii,
Ca raze să nu reflectăm.

De dânsele să fim străpunşi
Neavând un loc nearătat,
Ci nu să ne pitim ascunşi
Cu-un personaj doar afişat.

Să nu ne temem de-mprejur,
Ci de gunoaie curăţiţi
Înseninând pământul pur
Cu apele cerii stropiţi.

Lumina umbră n-a găsi
Şi nici un lacăt nedeschis
Să poată liberă-a veni
Ca să ne scriptureze-n scris.

Iar lutul risipit atent
În apa limpede va sta
Şi Creatorul înţelept
O viaţă nouă va sculpta...

Doar că prea mulţi să fie sus
Pe postamente se doresc,
Că Dumnezeu tace supus
Pigmeii când pălăvrăgesc.

Vine o ploaie – ce folos! –
Răsună slovele din guri
Şi scheunăm religios
Cu monumente-n crăpături.