Arca salvarii

ARCA SALVARII

Pământul geme deznădăjduit sub durere,
Deșertul îi roade verdeața şi-ncet, încet, piere.
Căci cei pe care i-a hrănit cu rodul lui bogat,
Dezlănțuie mânia Măritului Împărat.

Ca şi-n vechime, fărădelegea omului creşte,
De Arca Lui Noe şi potop nici nu-şi amintește.
Cum Dumnezeu, atunci, a pedepsit omenirea,
Ce-şi ridicase la apogeu păcatul şi firea.

Nelegiuirea văzând cu ochii, se tot umflă,
Credinţa sufocată, abia de mai răsuflă.
Răi fuseseră oamenii pedepsiți prin potop,
Dar omul de astăzi la rău e cel dintâi în top.

Atunci se găsise, unul dup-a Domnului voie,
Ce-a primit milă atunci, neprihănitul Noe.
Când hotărî, să nimicească de pe pământ omul,
Lui Noe, îi plănuise o salvare, Domnul.

Noe a construit arca, care i se ceruse,
Zi de zi credinţa Lui în Domnul, crescuse.
Şi adunase în arcă, tot ce Domnul a vrut,
Ca sub puhoiul de apă, să nu fie pierdut.

Șuvoaiele de apă, ploaia torențială,
Înecară tot, ca păcătoșii să dispară.
Azi omul cu o răzvrătire demențială...
Şi-o mândrie robită de păcătoasa fiară.

Nu-i cuprins de teama unor ploi catastrofale,
Nici de urgia focului, pârjol dezastruos.
Nu pricepe... că nenorocirile în rafale,
Anunță iminenta pedeapsă... a celui păcătos.

Semnele apocaliptice, semne de trezire,
Sub har de pocăinţă, îndeamnă fiecare om.
Dar omenirea în al păcatului amorţire,
Prinsă-n necunoștință, se lasă robită de somn.

Trăim vremi profetice, oamenii sunt tot mai goi,
Păcatele curg șuvoi... fără pic de ruşine.
Puțini acei ce gândesc la urgiile de-apoi,
De care Apocalipsa însăși, mereu ne spune.

Deşi Dumnezeu oferise o mare salvare,
Jertfind pentru omenire, Fiul Său Prea Iubit.
Prin Isus Hristos, dăruind omului scăpare,
O cruce... ca să-l lege de-al cerului infinit.

Omul... stă în fărădelege, robit de păcat!
De-ar şti valoarea... ce-o are arca lui Noe,
Ar urma neprihănirea, ca să fie salvat.
Și-ar face în toate cele, a Domnului voie.

Ferice de inima deschisă la al Său Cuvânt,
În care creşte iubirea, în credinţa sfințirii.
Cel care se botează, încheind sfânt legământ,
Urmând harul iertării prin crucea mântuirii.

Ferice de cel cu inima în sfântă teamă...
Care aşteaptă cu sfințire-n credinţă, răpirea.
Cel gata-n ascultare, când Domnul îl cheamă,
Urmând calea... pe care atinge nemurirea.

Curând uşa cerului vom vedea, cum se deschide,
Ca să-i primească, pe toţi acei ce-s socotiți sfinţi.
Grăbiți, până mai e har, Harul curând se va-închide.
Şi pe vecie... de Domnul Slavei veţi fi despărțiți.

Atunci, când se va deschide a cerului stăvilar,
Va cădea mânia... să vatăme întreg pământul.
Căința va fi-n zadar atunci, nu scapi de coșmar,
Căci timpul harului scurs îşi urmează sfârșitul.

Chiar şi stelele de pe cer vor cădea pe pământ,
Iar cerul se va strânge... ca şi un sul de carte.
Munții şi ostroavele se vor risipi în vânt...
Se vor piti... de mânia de care au parte.

Ce mai poţi face în ziua mâniei Domnului?
Unde te poţi ascunde de Faţa Celui Prea Înalt?
Cât mai răsare soarele... pe bolta cerului...
Caută Salvatorul... pe care l-ai Crucificat.

Isus... să ne salveze, a fost gata... să moară.
El, Te cheamă şi azi, vino... dă-i astăzi un răspuns.
Unii te-or batjocori, aruncând cu ocară.
Tu urmează Mielul, de păcatul nostru străpuns.

Ferice... de urci prin cruce în arca salvării,
De asculţi glasul Sfânt, Acelui ce te tot chemă.
Ferice... de Îl urmezi, în harul îndurării,
De la ascultare...tu iei bine... bine... seamă.

Prin credinţă, poţi vedea, ziua ce curând vine...
Şi-n smerenie eşti gata, să-mbraci haina regală.
Arca plutește rapid... înspre zările senine,
Pe valul căinței... spre Cetatea Imperială.
Amin!