Alergarea

Toate vorbesc în jur, despre-un sfârșit de lume
Se împlinește azi, ce Apocalipsa spune;
Ca-n vremile lui Noe, distruse de potop
La fel e-n omenire, acuma, peste tot!

O goană, alergare, o nepăsare-adâncă,
Se-nalță ziduri mari, se-nsoară, beau, mănâncă,
Dar ce e rău în asta, păcat e să mănânci
Să-ți construiești o casă, să ai cu ai tăi prunci?

Nu, răul nu-i acolo, el vine și-ți șoptește:
Prea mică-ți este casa, mai bine ți-o mărește
Apoi, mașina-i veche, va trebui-noită
Și iute îți mai cauți, o slujbă mai plătită,

Dar slujba-ți fură timpul și vezi că nu mai poți,
Nici să-ți educi copilul, mereu ești ca pe roți:
Te scoli cu noaptea-n cap și te întorci doar seara,
De-o vreme-ai și uitat că... . și joia-i adunarea...

Și-alergi, alergi într-una să mai aduni un pic,
Când trece săptămâna, ești tare obosit
Și ușa se deschide, iar frații rând pe rând,
Vin toți să se închine, aici în templul sfânt,

Dar tu mai stai creștine, ca să te odihnești,
Ora de rugăcine, apuci doar... s-o sfârșești.
Chiar de aici începe, păcatul dragul meu,
Când vrem să construim, fără de Dumnezeu.

Nu-i timp de rugăciune, nu mai zidim altare,
De stăruinți, azi cine vorbește-n adunare?
Nu-i timp ca să mai intri, pe la bătrânul slab,
Nu-i timp să mai ajuți, nu-i timp pentr-un bolnav...

Nu-i timp, că timpul, noi, îl furăm mereu,
Doar pentru noi vrem totul, nimic Lui Dumnezeu.
Nu-i timp și totuși, este, că-s uni ce petrec
Ore din zi și din noapte, ecranul îl privesc.

Dar de-i întrebi vreodată: Creștine, ce mai faci?
Îți vor răspunde-n grabă: Așa sunt de stresat
Nici nu mai pot să dorm, mă tot frământ din greu!
Eu mă întreb din nou: De ce-alergăm mereu?

Că alergau părinții, da, alergau... dar ei,
De dragul stăruinții, nu dormeau dragii mei.
Pe frig și pe zăpadă, ei alergau pe jos,
Pe Dumnezeu să-l vadă, în rugăciuni cu foc,

Dar, o căsuță mică și plină de copii,
O carte mult citită, le erau bogății...
Dar care e misterul, de unde mulțumirea?
Nu cunoșteau confortul și nici tehnologia

Și totuși, a lor fețe, erau mai descrețite,
Dar, nu știu, ale noastre... tare-s posomorâte.
N-avem nici bucurie, nici liniște, nici stare,
Ni-s inimile pline de-a lumii alergare.

Căci alergăm într-una, chiar, pentru ce-alergăm?
Când Domnu-nchide mâna, pe toate le lăsăm,
Tot ce-adunăm o viață, rămâne după noi
Și când plecăm acasă, plecăm cu pumnii goi...

Drept Solomon ne spune: „Alții s-or bucura
De lucrul mâinii tale și ce vei aduna.”
Și-atunci, ce-i viața aceasta? E trudă, e durere,
Deșertăciune-s toate și-o lungă alergare!

Noi alergăm într-una... Și Petru alerga
Dar el țintea cununa, nimica altceva,
Pe toate celelalte, gunoi le-a socotit,
Deși-avea studii înalte, când Domnul l-a orbit,

I-a acoperit privirea, ce-o ținea numa-n jos
Și i-a deschis pe-aceea, ce-L vede pe Hristos.
Și, ce frumoasă-i lupta, ce bine s-alergi
Să îți aduni comoară, în cer, acol să construiești.

E bună alergarea, când e cu Dumnezeu
E bună construirea, cu El, iubitul meu.
Să nu furi niciodată din timpul Lui Hristos
Și binecuvântat vei fi tu, cu folos!

Amin.