Alb uitat

Alb uitat
Alexandrina Tulics, album Destine

Apusul mă cheamă arzător,
mă-ndrept șovăielnic spre el;
mă ard în suflet văpăi,
cu nume de fete, flăcăi.
Nu văd prea bine unde calc,
parcă se îngustează cărarea;
în jur sunt veșminte albe ce ard,
purtând a soarelui, văpaia…
Mă tem să privesc, mă doare,
parcă aș fi chemată la tribunal…
În urma lacrimilor
ce-mi curg șiroaie,
aud… rugi și cântări la altar.
Se-aud nume strigate
de bătrâni, fete, feciori,
și lacrimile-mi sunt însoțite
de ritmul inimii obositor…
Aș vrea să mă-ntorc
pe cărarea de unde, temătoare am venit
dar strigăte atât de cunoscute aud…
Mă întorc,
văd oamenii dezbrăcați
de albul promis cerului cândva,
într-un moment luminos de alb absolut,
dar uitat…