A avea, sau renunţare?

Fă Doamne, eul nostru să dispară
Și rugăciunea fie-o revărsare
De dragoste curată, jertfitoare;
Spre binele întregului, să piară!

Și traiul să-și urmeze cursu-n tihnă,
În renunțare, să-nțelegem planul,
Acelui ce ne-a dat forța, elanul,
Ca să putem intra-n a Sa odihnă.

Și "voia Ta, nu voia mea să fie!"
Lui Dumnezeu să-i spunem noi, creștinii,
Căci nu-n zadar a fost "crucea rușinii"
Proiecție peste timp, o pildă vie.

Ea încă este, crucea, un exemplu,
Al renunțării. Timpul răstignirii,
Nu s-a sfârșit nicicând în dreptul firii,
Să facem dar, din trupul nostru, templu.

Un loc curat, sfințit prin Duh în care,
Să nu pătrundă gândul de mărire,
Ci doar smerenie, fapte de slujire,
Să demonstrăm deplina adorare.

A fi lipsit de însuși El, Cuvântul,
E pentru om o mare tragedie,
Nu dărâmați puntea spre veșnicie,
Să nu vă fie prieten, doar pământul!

Isus a fost evreu prin întrupare
Și-acest popor, luați cu toți-aminte,
Au renunțat la sine și-n cuvinte,
Căci verbul "a avea" n-are valoare!

Nici nu există în vocabularul
Poporului evreu! Gândiți voi oare,
Câtă smerenie, ce mai constatare?
Tot meritul îl are doar Olarul!

De-avem ceva, nicicând și niciodată,
Să nu uităm de buna-administrare,
Căci tot ce e creeat aici, sub soare,
Ne este dat de bunul nostru Tată!

10/09/13, Barcelona- Lucica Boltasu