Și totuși, Doamne...

Și totuși, Doamne, noi n-avem
alt Dumnezeu decât pe Tine...
Spre cine altul să cădem
acum când ardem în suspine
și inimile noastre gem
de rane și de lacrimi pline?

Pe nimeni altul noi nu știm
și nimeni altul nu ne știe.
La cine altul să venim
și cui să-i spunem decât Ție
ce nedreptate suferim,
ce pierderi și ce silnicie?

Căci nimănui noi n-am cântat
cântări atât de minunate
ce Ție, Unuia, Ți-am dat
comoara inimii curate
când frunțile ni s-au plecat
pe mâinile împreunate.

Părinții noștri s-au sfârșit
ca jertfe pentru-a Ta Lucrare
noi ani de chin am pătimit
prin lupte și-ncercări amare.
Iar astăzi Doamne ce cumplit
se calcă totul în picioare...

Dar Dumnezeule Slăvit,
în muta noastră tânguire
nu-i plânsul deznădăjduit
din necredință și cârtire,
ci-i jalea unui duh zdrobit
de-o prea-ndelungă pătimire.

E jalea unui prea duios
și prea-ncercat trecut, Părinte,
ce n-a avut în el frumos
decât o dragoste fierbinte
și cântecul și plânsul scos
din cer, din vis și din morminte.

Cădem spre Tine rămânând
cu fața de nădejde plină,
suim calvarul, așteptând
făgăduința ce-o să vină,
din toată inima crezând
în Biruință și-n Lumină.