La Tronul îndurării

La Tronul îndurării Tale,
Mă plec cu-adâncă sfiiciune,
Căci nu-s viteazul demn de luptă,
Sunt numai răni şi slăbiciune!

Şi n-am nimic ca să mă laud,
N-am braţul tare şi-ncercat,
Iar paşii mei nu mai aleargă,
Cum alergau când m-ai chemat.

Dar oare nu în slăbiciune
Poţi Tu minuni înfăptui?
Şi nu chiar apele din Mara
Le poţi Tu, Doamne, îndulci?

Mi-e inima împovărată,
Adesea drumul e prea greu;
Părinte-al bucuriei mele,
Ascultă Tu necazul meu!

Sunt slab şi apăsat de gânduri,
Sunt încleştat de lanţuri grele;
Ce lungă mi se pare calea
Spre Cerul Tău, dincolʼ de stele!

În nesfârşita-Ţi îndurare,
O rază sfântă de-ai găsi,
Să-mi întăreşti nădejdea slabă,
Pe calea Ta să pot fugi.

Nimic n-am bun, sunt un netrebnic,
Dar mâna Ta mă poate ţine;
O, Stânca mea, rămâi aproape,
Ce-aş face oare fără Tine?

Sublim Ți-e glasul, ca o harfă,
Ce melodii în vorba Ta...
O, miluieşte-mă, Părinte,
Sunt fiul Tău, nu mă lăsa!

Am chinuri care mă doboară
Şi răni adânci ce nu se şterg,
Poverile nu le pot duce,
Şi nu ştiu încotro să merg.

Tu ştii aşa de bine drumul,
Eşti necuprins de bun şi mare,
În negura vieţii mele
Fii Tu lumină pe cărare!

Eşti călăuza veşniciei,
Și adăpost din veac în veac;
Învață-mă să merg sub cruce,
Şi-nvaţă-mă răbdând să tac.

La vorba Ta se linişteşte
Și cea mai furtunoasă mare,
În linişte Tu poţi aduce
Chiar răsărit la înnoptare.

Aveai pentru strămoși o ţară,
Şi Ţi-a plăcut să stai cu ei...
Credinţa că rămâi cu mine,
O, Tată bun, să nu mi-o iei!

Voi săruta pământul slavei
De mii de ori în prag, la poartă;
Ce mult am vrut să-i văd lumina,
Și-a Cerului senină vatră!

Da, ştiu că vine ziua noastră,
Atunci când Te vei arăta!
Părinte-al suferinţei mele,
Rămâi Tu bucuria mea!