În pacea serii I

Doamne sfinte, Domn Puternic
Tatăl păcii și-al iubirii, toate Ție Ți se-nchină în cuprinsu-întreg al firii.
toate-n fața Ta se-apleacă și-n tăcerea-nfiorată
Te adoră, Te ascultă și Te recunosc ca Tată.

În evlavia ce umple sufletul în pacea serii
Ne-aplecam și noi genunchii către tronul mângâierii
Și ce gânduri luminoase pot în suflet să se-adune,
Toate-n ceasu-acesta, Doamne, se prefac o rugăciune,
Inima ni se topește și se-ntinde să cuprindă
Și s-aducă înainte-Ți toată lumea suferindă.

Pe a vântului aripe, Doamne al slăvilor senine
Glasul rugăciunii noastre se ridică înspre Tine
Și-n toți stropii mulți de rouă răspândiți peste ogoare
Strălucesc a noastre lacrimi jos, la sfintele-Ți picioare,
aplecata-nchinăciune a ogoarelor de grâne
este-a noastră-ngenunchere înaintea Ta, Stăpâne
Glasul liniștit al apei susurat în unde line
E cântarea noastră: suie ca un imn smerit spre Tine.
cu o tainică dorință și-o tăcută închinare
Pentru-atâți sărmani ce-așteaptă
milă, Doamne, și-ndurare.

Pentru cei ce mor de foame prin bordeiele uitate,
pentru cei fără lumină din genuni întunecate,
pentru miile de inimi ce cu dor adânc Te cheamă
și Te-așteaptă cum așteaptă, dornici, pruncii după mamă,
pentru cei ce gem sub lespezi de tristețe și păcate
pentru cei ce plâng în lumea de venin și răutate,
pentru cei ce n-au lumina nici în suflet, nici în casă
și pe care munți de beznă și mai spre adânc i-apasă,
pentru cei fără nădejde, pentru cei fără scăpare,
pentru cei ce n-au pe nimeni, cerem, Doamne, a Ta-ndurare!

Doamne, cât de-ndepărtată-i omenirea azi de Tine! ...
- De păcat și necredință toate inimile-s pline,
Fărdelegea se răsfață și-n bordeie și-n palate
geme, plin cu vârf, pământul de blestem și nedreptate.
Iar Cuvântul stă sub noaptea nepăsării ce ne-apasă
năbușit de-a necredinței și de-a formei coajă groasă.

Banul este-al lumii idol, lui se-nchină omenirea
de la el și-așteaptă astăzi mii de oameni izbăvirea
de la el își cer săracii mult râvnita ușurare,
după el aleargă-avuții veșnic fără săturare,
după el doresc și luptă și se zbuciumă, se zbate
omenirea-n două cete: hămesite și-mbuibate,
pentru demonul acesta se frământă și se-omoară
încleștați sub uriașa lăcomiei lor povară.

Doamne, vezi că-n clipa asta de-am îngenuncheat în cale
nu vrem pentru noi să-Ți cerem îndurarea feței Tale,
nici în nopțile cu lacrimi, când cu-a rugăciunii gânduri
ne rugăm, - nu nouă cerem mila Ta-n atâtea rânduri,
ci Ți-o cerem pentru-aceia mulți, ce-n greutăți suspină,
ce cred că li-i dor să beie, dar li-e sete de Lumină,
care gem cu-atâtea sarcini și-Ți cer vremuri mai senine,
ei cred că li-i dor de pâine, dar li-i foame după Tine!
Și, împinși de-această foame ca un tunet de aramă
glasul lor adânc, pe Tine, Doamne, fără-a ști te cheamă.

O, coboară-Ți îndurarea, iarăși, Doamne, din 'nălțime
peste stinsa, apăsata și sărmana Ta mulțime,
și-n opaițul stins și rece al atâtei neștiințe
Tu aprinde strălucirea sfintei Tale cunoștințe,
iar în locul alergării dup-o slavă-amăgitoare
fă-i să caute moștenirea slavei ce-i nepieritoare
și când caută fericirea, fără-a o afla vreodată,
fă-i să vadă că doar Tu ești fericirea-adevărată...

Pentru ei în seara asta Te rugăm plângând Părinte,
când natura-ntreagă, parcă, în genunchi Îți stă-nainte
și când inimile noastre s-ar întinde să cuprindă
lângă sânul rugăciunii toată lumea suferindă,
nu ne-ndepărta, de-acuma, de la marea Ta-ndurare
Căci ești singura scăpare, Doamne, singura scăpare...