Ploaia

Ploaia

Picură pe tablă ploaia și îndeamnă la visare,
Totu-n jur se liniștește, uscăciunea-n jur dispare.
Verdele inundă zarea cu sclipiri de crud smarald,
În conturul de culoare, totu-i neted, totu-i cald…

Păsările-n bălți, grăbite, se deretică în pene,
Bucuroase de vreo râmă, ce se-tinde-n glod alene .
Iar copiii fac baraje și bărcuțe de hârtie,
Pentru cei ce-i spionează, demonstrând clar măiestrie…

O lumină maiestoasă se repede printre nori,
Luminând clar orizontul, făcând dese, noi cărări.
Dintr-o dată sparge-auzul o căruță prin pietroaie,
Nu, e tunetul ce vine, un fior prin vene taie…

Toți privim dezlănțuirea și gândim la Dumnezeu,
Mai cu frică, mai cu teamă, și creștin și chiar ateu.
Suntem mici când maiestatea cerului ne copleșește,
Toată slava și mândria în țărână se topește…

O, voi oameni ce vă umpleți de ifose și mândrii,
Cât de mici suntem cu toții, când trăznește în tării !
Dac-am lepăda trufia, ridicând ochii spre cer,
S-ar trăi mai bine-n lume, pregustări de veșnicii !