Aruncă-ţi pâinea !...

Aruncă-ţi pâinea!...

Aruncă-ţi pâinea peste ape
Şi după multă vreme, iarăş,
O vei găsi cât mai aproape
În orice zi şi-n orice noapte,
În jurul tău, într-un tovarăş!

Împarte porţii cât mai multe
Şi frânge-o-n şapte şi în opt,
La suflete ce vor să-asculte
Sătule de-ntâmplări oculte,
Căci grâul este alb şi-i copt!

Azi, tu nu ştii ce nenorocire
Poate să dea peste pământ,
Şi timpul cel bun de vorbire
Privind a lumii grea orbire,
Se va-ncheia pentru Cuvânt.

Când norii au destulă ploaie
Şi-o plimbă pe aripi de vânt,
Când ceru-n tunet şi văpaie
O varsă-n stropi şi în şiroaie
Belşug, dă rodnicul pământ.

Şi, ori încotro copacul cade
La miazăzi sau miazănoapte,
Cu crengile-odată-n arcade
Pe-acelaşi loc, neurnit şade
De nu-i mutat de braţe apte.

Căci cine după vânt priveşte
Nu va avea timp, a semăna,
Şi-acel ce norii, îi urmăreşte
Şi tot mereu stă şi gândeşte,
La fel, nu va avea ce secera.

De-aceea, seamănă sămânţa
Când zorii-ncepe dimineaţa,
Atunci e timp să-ţi dai silinţa
Căci mai târziu creşte arşiţa,
Şi e mai aspră de cât ceaţa!

Nu-i timp acum de odihnire
Din zori şi până... la-nserat,
Căci nu ne este dat în ştire
Pentru-o recoltă-n răsărire,
Ce va-ncolţi... din semănat!

Flavius Laurian Duverna
19 august 2007