Partidul lui moș Vasile

Moș Vasile, om cu stare
Și-ndrăgit la el în sat,
Zi de zi era mirat
Când zicea un oarecare
Consătean înfuriat:
— Nu mai sunt oamenii drepți,
Ai doar parte de-ntristare
Chiar de unde nu te-aștepți!

— Omu-i rău, vecine dragă,
Îi spunea badea Istrate,
Îl tratezi cu bunătate,
Îi faci bine viața-ntreagă
Și-ntr-o zi le uită toate.
Când i-e bine, nu te vede,
Când i-e rău, atunci te roagă;
Ești în groapă, nu te crede.

Și-apoi critici, o grămadă:
Ba că-i fi prea încrezut
Ori prea bleg, ori prost crescut,
Ba n-ai scule prin ogradă
Fiindcă ești nepriceput…
Câte de-astea am aflat,
De-aș avea eu chef de sfadă,
Aș umbla țipând prin sat!

Cum n-avea nimic a spune,
Moș Vasile s-a gândit
C-ar fi tare nimerit
Un partid, că să-i adune
Pe toți care-au suferit
Fără rost și fără vină.
(Ca un fel de uniune
Democrată și creștină.)

„Nu va fi bucluc sau ceartă,
Vom vorbi civilizat
Cu tot omul vinovat,
Doar creștinu-i bun și iartă.
Deci m-apuc de redactat
Un răvaș, pe gard la mine:
Uite-aici mai lângă poartă,
Ca să-l vadă orișicine.”

„Tu, om bun din satul meu,
Începea anunțul scris –
Care-ai ajutat mereu
Și ai fost lăsat la greu –
Dac-atunci nimic n-ai zis,
Iată c-a sosit momentul
Să devii un om deschis
Și să-ți spui resentimentul.

Fiindcă orice oropsit
Care-și scrie întâmplarea
Va găsi și rezolvarea,
Căci ne ducem negreșit
Să le dăm înștiințarea
La pârâții care poate
Nici nu știu că au greșit;
Și mai ștergem din păcate.”

Aflând ei de-așa lucrare,
De soluția promisă
Pentru-o viață mai deschisă,
Toți sătenii-ntr-o suflare
Aduceau cerere scrisă.
Și, cu nume și prenume,
Se făcea partidul mare
Mai cu bârfe, mai cu glume.

— Unde pleacă Pintilie?
Are-o mână-n buzunar
Și cu gându-aiurea, chiar
A uitat de pălărie.
— Ei, măi Gheorghe, nu ți-e clar,
Nu știi tu? De la o vreme
Tot românul se înscrie
La partidul cu probleme.

— Da, Dumitre-am auzit,
Cică peste-o săptămână
Neînscriși or să rămână
Numai cei care-au greșit.
Și-or dezbate cazuri până
Vor fi inimi mai ușoare.
Eu am stat și m-am gândit:
Nu se poate altfel oare?

— Frate Gheorghe, știu și eu?
În credință, chiar când crești,
Ești tot om și mai greșești.
Și când iartă Dumnezeu,
Pentru ce să zgândărești
Rănile ce se închid?
Că și-așa se-nchid prea greu…
Auzi, tu, cică „partid”!

Și Dumitru a plecat
Dar, pe când mergea agale,
L-a zărit, venind din vale,
Pe un văr mai 'depărtat;
Și-a șoptit cu voce moale:
„Ei, dar nimenea nu știe
Cât de mult m-ai supărat!”
Și-a plecat să se înscrie.

— Și-ai să vezi, mătușă Lină,
Spuse Tanța-n fapt de seară,
Cât de rău are să-i pară
La frumoasa mea vecină,
Că mi-a spus o verișoară
Cum m-a tot vorbit prin sat!
Nu-i mai caut eu pricină,
Dar să știe c-am aflat.

— Tanțo, sunt de-acord cu tine,
Sigur, e mai bine-așa –
La partid ne-om aduna,
S-anunțăm ce nu e bine.
Moș Vasile va afla
Și va ști cum să le spună.
Dar gândi mătușa-n sine:
„Că nici tu n-ăi fi mai bună!”

— Und' se duce Leana-n grabă
Cu pantofi și haine noi?
Parcă n-ar fi vara-n toi
Când țăranii-s plini de treabă
La prășit de păpușoi.
Și-așa, de vreo două zile,
Toată lumea se întreabă
Tot pe unde-o fi Vasile.

Vere Mircea, nu-nțelegi?
La partid, că-i supărată!
Dar în viață, câteodată,
Ce împrăștii și culegi.
Și-n partid de-o fi intrată,
Ar putea pe toți să-nvețe
Adevărul cum să-l negi
Și să ai mai multe fețe.

Totuși, râvna-aceasta oarbă
Oare-o fi chiar înțeleaptă?
Mai rosti Grigore-n-n șoaptă
Scărpinându-se în barbă,
Fiindcă Dumnezeu ne-ndreaptă
Cum vrea El pe fiecare…
Și, strivind un smoc de iarbă,
A tăcut, privind în zare.

Vremea blândă, aurie
Prindea razele cernute
Peste văile pierdute,
Peste satul care scrie
Amintiri nu prea plăcute.
Și-acum toți îs adunați
La moș Toader, lângă vie:
Care triști, care mirați.

— Nu așa ne-am înțeles,
Să venim numai cei care,
Uite-așa, din întâmplare,
Am avut niscaiva stres?
Pune Stroe o-ntrebare
La vecinul său cel bun –
Dar aici parcă-i congres!
— Nu știu, nene, ce să spun.

Cred că sta-vom față-n față
Noi, ce-am fost dezamăgiți
Plus ceilalți, ce sunt veniți
Și se uită, ca la piață.
Dar vor fi bine primiți:
Moș Vasile o să-i certe,
Le mai dă câte-o povață,
Iar partidul o să-i ierte.

Dar deodată, adunarea
Încetează orice șoaptă,
Căci spre dânșii se îndreaptă
Cel care-a creat mișcarea
Cea numită "înțeleaptă":
— Eu, începe moș Vasile,
Îmi mărturisesc eroarea
Și sunt trist de multe zile.

Căci am luat la cunoștință
Că, deși-am îmbătrânit,
Tare rău am mai gândit,
Vrând să capăt biruință
La ceva nedeslușit.
Dar am zis: „sunt om bătrân”
Și-am găsit de cuviință
Să nu stau cu mâna-n sân.

M-am gândit așa și eu –
S-adunăm dezamăgiții,
Înșelații și jigniții
Și să nu cârtim mereu.
Dar acuma… Hai, numiți-i!
Cum să-ncepem împăcatul,
Că-n acest partid al meu
S-a înscris tot satul? !

N-am vrut să pornesc război,
Ci doar să trăim mai bine,
Iar acuma se cuvine
Să arunc aceste foi,
Căci, la noi în sat, oricine
Este parte vătămată
Și oricare dintre noi
Acuzat măcar o dată…

Moș Vasile, om cu stare
Și-ndrăgit la el în sat,
Un partid abia creat
L-a propus spre dizolvare.
Și mai știți ce s-a-ntâmplat?
Când au câte-o supărare,
Oamenii din sat își spun:
— Dumnezeu din cer e mare,
Domnul să ne dea iertare,
Că nici eu n-oi fi mai bun.