Ne-ntrebăm adesea

Ne-ntrebăm adesea astăzi,
De ce Dumnezeu îi lasă,
Pe ai Săi copii să plângă? ,
Căci ei multe lacrimi varsă.

Ne-ntrebăm... de ce El oare? ,
A lăsat pe-acest pământ,
Pomii ce-s sădiți de Domnul,
Să fie bătuți de vânt.

De ce-atâta suferință? ,
De ce-i chin și numai jale? ,
De ce nu este ușoară,
Înspre cer această cale?

De ce nu-i mereu doar pace? ,
Bucurii și fericire,
Căci avem toți legământul,
Și-am promis o dăruire.

Multe întrebări ne punem,
De ce-s valuri sau furtuni? ,
De ce nu mai face Domnul,
Cum făcea... multe minuni?

De ce-s obosiți străjerii? ,
De ce luptele sunt mari? ,
De ce cad astăzi pe cale,
Chear și cei ce-au fost mai tari?

Multe întrebări ne punem,
Dar puțin să ne gândim,
Cum am vrea ca să arate,
O grădină ce-o sădim.

Vrem să fie ea curată,
Merii vrem să ne dea mere,
Sau ne mulțumim cu prunii,
Ce-aduc rod ei numai pere.

Vrem să fie înflorită,
Când sădim în ea doar flori,
Sau lăsăm ca mărăcinii,
Să înghit-a lor culori.

Vrem să fie minunată,
Căci doar noi în ea muncim,
Cu sudoare, multă muncă,
Noi depunem s-o-ngrijim.

Dar Acel care deține,
Azi ogorul minunat,
Va răspunde pentru-aceia,
Care tot l-au întrebat.

Lacrimile de pe fața,
Celor care sunt ai Săi,
Sunt acele ce-i desparte,
Chear pe ei de acei răi.

Îi apropie de Domnul,
Ca să stea în părtășie,
Căci mereu vin după lacrimi,
Clipele de bucurie.

Și acei ce plâng întruna,
Sunt acei ce simt mereu,
Că o părtășie-i ține,
Numai lângă Dumnezeu.

Vântul Domnul îl aduce,
Peste pomii nerodiți,
Uscăciunea-i scuturată,
Ca să nu rămână mici.

Își dorește ca să crească,
Și în sus... dar și în jos,
Ca să aibă rădăcina,
Și coroana în Hristos.

Își dorește ca grădina,
Să fie mereu frumoasă,
Ca atunci când El coboară,
Toată să fie culeasă.

De aceia lasă Domnul,
Vântul peste ea să bată,
Căci un vânt scutură pomii,
De-acea frunză ce-i uscată.

Valul este tot de Domnul,
El lăsat să se ridice,
Ca să spele-orice sămânță,
Ce-a-nceput ca să se strice.

Ca să spele murdăria,
Care ea nicicând nu lasă,
Ca a Sa grădină sfântă,
Să fie una frumoasă.

Căci un val poate să spele,
Chea și-o mare răzvrătire,
Printre pomi care răsare,
Și oprește-orice rodire.

Și mândria el o spală,
De pe pomii ce-s sădiți,
De Acel care întruna,
Vrea să fie doar rodiți.

Uneori e greu... dar valul,
După ce el se oprește,
Câte-un nou lăstar se vede,
Ce încet el înflorește.

Căci un val chear de e mare,
Este bine el venit,
După ce marea-l înghite,
Totul este curățit.

Și furtuna în grădină,
Chear de-aduce un fior,
Ea pe cei cu pieptu-n față,
Îi pune la locul lor.

Pe acei ce vor în frunte,
Ea în spate îi va pune,
Celora ce se înalță,
Le arată o minune.

Și minunea este-aceia,
De la o-nălțime mare,
Le va arăta ea drumul,
Și cum pot ca să coboare.

Ca să își cunoască pomii,
Locu-n care-au fost cândva,
Ei sădiți ca să rodească,
Pentru-mpărăția Sa.

De ce-i multă suferință? ,
E-o-ntrebare auzită,
Doar din gura celor care,
Nu sunt pomi... sunt o urzică.

Care este-nțepătoare,
Lasă răni... nu înflorește,
Vrea să-mpiedice rodirea,
Celuia ce înverzește.

Vrea o cale mai ușoară,
Presărată doar cu flori,
Dar ea nu are vre-o floare,
Doar dorințe de comori.

Dar mereu pune-ntrebarea,
De ce-i greu și nu-i ușor,
Este cea ce multă zarvă,
Face-ntruna în ogor.

Este-adevărat că lupta,
Astăzi este mult mai grea,
Dar se-apropie venirea,
Grădinarului în ea.

În grădina-n care Domnul,
A sădit și a luptat,
Și ar vrea ca să privească,
Înspre-un loc... cât mai curat.

Cred că am primit răspunsul,
Azi la orice întrebare,
De ce-i numai suferință,
Și doar lacrimi ce-s amare.

De ce-i val... de ce-i furtună,
De ce vântul mereu bate,
Toate de El sunt trimise,
Căci lucrează cu dreptate.

Să ne cercetăm azi rodul,
Locul unde ne aflăm,
Să n-avem o viață-n care,
Numai să ne întrebăm.

Să-nfrumusețăm grădina,
Celuia ce ne-a sădit,
Ca să nu-ntrebăm întruna,
De ce iară a venit.

Și-acel val, și-acea furtună,
Dar și vântul în grădină,
Căci răspunsul va fi-acelaș,
Ea de uscături e plină.

Și-atunci trebuie să vină,
Vântul, valul sau furtuna,
Ca să curețe ogorul,
Ce-i în Domnul el doar una.