Domnul îi dă putere lui MOISE

Domnul Îi dă putere
lui MOISE

Atunci, Moise și Aaron,
Hotărâți s-au dus la tron,
Vorbind clar lui, Faraon,
După ce i-a ascultat
Faraon, s-a mâniat,
Deci, lăsă toiagu-Aaron
Semn puterii, Domnului,
El, căzuse acolo jos
În camera tronului,
Luând chipul șarpelui,
De-au văzut cum la picioare
Se mișca un șarpe mare,
Cu-ajutorul vrăjilor
Toiegele magilor
Lăsate din mâna lor,
Când podeaua atingeau
Tot în șerpi se transformau,
Șarpele celor doi frați
Înghiți pe-ai celorlalți,
Faraon, se mânia
Dar să plece nu-i lăsa,
Nu credea pe, Dumnezeu,
Că-i putea face vre-un rău,
Oricât, Moise, insista
Faraon, se îndârjea
Și decis să nu-l asculte
Îl alunga de la curte.

Apele făcute sânge

După înc-o săptămână
Domnu-i, face să revină,
Când, Aaron, apa-i atinge
Nilul, se preface-n sânge,
Sânge-s iazurile toate
Și izvoarele de ape
Și-un miros de tot, cumplit,
De la peștii ce-au murit
Se-ntindea peste, Egipt,
Dar și înțelepții lui,
Slujitori ai, Soarelui,
Într-un mic bazin de piatră
Au făcut sânge din apă,
Nici acuma, Faraon,
Nu lăsa să plece-un om,
(Dumnezeu, asta voia,
Că inima-i împietrea
Să vadă puterea, Sa)

Invazia de broaște

Cum trecuse săptămâna
De cînd pe, Moise-l, alungase
Nelăsându-i pentru, Paște
Și a le sărbători
Moise, ridicase mâna
Cu-altă plagă a-i lovi,
A umplut țara de broaște
De pe apa, Nilului,
În hrana faraonului
Și oalele cu mîncare,
In pat, pe tron și pe picioare,
Scârba i-a cuprins ținutul,
Broaște-i erau așternutul
Dar magul cu-o vrajă-i paște
De scoate din apă broaște,
Faraon, chiar de-i scârbit
Îi oprește în, Egipt,
Fiind de, Domnul, împietrit.
I-a alungat pe cei doi
După ce, cele-ntâmplate
Au fost scoase din cetate,
Din cetate și ținut
Fiindcă, Dumnezeu, a vrut.


Inundarea cu păduchi

Aaron, preot, Domnului,
Ascultând porunca, Lui,
Toiagul ținând cu mâna
Răscoli grăbit țărâna,
Roind ca albina-n stupi
Mișunau pe toți păduchi
Și umblau aflați în cale,
Pișcând oameni și-animale,
Ajunseseră la tron
Zăpăcind pe, Faraon,
El și oamenii în unghii
Istoviți striveau păduchii,
Nu puteau măcar dormi
Că-i ciupeau noapte și zi,
Faraon, zice lui, Moise:
-Roag-acum pe, Dumnezeu,
Să oprească acest rău,
Dă-mi răgaz să mă gândesc
Cum să fac să vă-nvoiesc,
Făr-ami face vre-un rău mie
Să vă duceți în pustie,
Dar mințea ca altădat
Fiind de sus împiedicat.

Ciuma vitelor

Cu puteri nebănuite
Dădu, Domnul, boli cumplite
Cum a dat ciumă în vite
Și asta ca o ocară,
Dar numa-n această țară,
Să priceapă faraonul
Cine e, Dumnezeu, Domnul! ...
Și că fără voia, Sa,
Lumea nu ar exista.
Faraon, ofta într-una
Când ciuma-i luase turma,
Cămile, oi, cai și vite,
Zăceau moarte și-mpuțite,
Se mișcau viermii sub piele,
Fugeau oamenii de ele.
Supărați că al lor domn
N-a ucis cei doi evrei,
Egiptenii, ca un om
Vedeau rău pe faraon,
Dar era ”Eu Sunt„ cu ei,
Cu, Moise și cu Aaron, ,
Faraon, cu a sa casă
Le-a promis acum că-i lasă
Pe evrei să plece-n masă,
Trei zile să nu-l slujească
Ci, Paștele, să jertfească
Și să îl sărbătorească.
Domnul, însă l-a oprit, ,
Inima iar i-ampietrit.

Moise, cu fratele său,
Preot, al Lui Dumnezeu,
Practic l-a amenințat
Pe-acest încăpățânat,
Că ce-au adus pân acum,
Până în această zi,
A fost un simplu parfum
Al relelor ce vor fi.


Vărsatul negru

Rana nu s-a vindecat
C-a da, Domnul, imediat,
La refuzul tronului
Boala de negru vărsat,
Luând cenușă din cuptor,
Ce-n aer au aruncat
Moise, cu-al său ajutor,
În urma păduchilor
Și a ciumei vitelor,
Când, Domnul, le-a alungat
Tocmai i-umplu de vărsat,
-Bube negre pe popor
Și pe toți copiii lor,
Nu doar la oameni și vaci
Da-i lovise și pe vraci,
Creșteau pe ei bubele
Mari, dese, ca murele,
S-a pus Faraon să ceară
De le-a dat, Domnul, afară,
Ca de fiecare dată
Ce-a promis uită îndată,
Dumnezeu, s-a mâniat
Și mâna și-a ridicat,
Lovind cu piatră și foc
Să cunoască că nu-i joc,
Deci, căzuse piatră grea
De nu-o puteau ridica,
Sau să se-ascundă de ea,
Când dreapta, Moise-nălța,
Tunete și foc arzând
Cad, Egiptul, cuprinzând,
Ardea pământul sub sanda,
Faraon, se îngrozea,
Piatra mare ce-i lovi
Lăsa văile pustii,
Distrugând livezi și vii.
În, Gosen, e-o pace mare
Tot avutu-i în picioare,
Faraon, e ca turbat
Când vede ce i-a fost dat,
Simte că poate fi-nfrânt,
El, cel tare pe pământ,
Promite ca și-nainte
Ca și cum n-ar ști că minte,
De, Gosen, este uimit
Că nimic n-a suferit,
Fiind tare indignat
Pe cei doi, i-a alungat.

Muște căinești


Ce lui, Faraon, nu-i place
E a, Gosenului, pace,
Când la cer dacă privești
Vin nori de muște câinești,

Coboară val, după val,
Chinuind om, vită, cal,
Vin în stoluri mari ca vântul
De întunecă pământul,

Faraon, e depășit,
Se simte de tot sfârșit,
Că, de când e pe pământ
Încă de-astea n-a trăit,

De parcă prea mic era
Să poată schimba ceva,
Poate răutatea sa
Și gândul de-a blestema,

Inima-i era de piatră,
Oprea pe evrei la poartă,
Era furios că cei
Doi delegați evrei

Insistau la tron să ceară
Să iasă-n pustiu afară
Și că îl amenințau,
Cu plăgi cum nu mai erau,

Cum n-au fost vreodată-n lume
Presimțind că-l vor răpune,
De, Iosif, el nu știa
Să-i ceară a-l învăța,
Să se abțin-a se lupta

Tocmai cu, Lumina sa,
Preamăritul, Creator,
Robilor apărător
(Faraon, nu-l cunoștea
Nici el și nici curtea sa.)

Și se simțea cumva-nvins
Dar nu putea retracta
Când era deplin convins
Că-i de fapt stăpânul, RA,

Totuși, iată, oscila,
Cineva-l subordona! ! ! ...

Domnul, muștele le-a luat
Doar când, Moise, l-a rugat,
Faraon, ca de-obicei
N-a făcut ce-i cereau ei,

Indoit, de teama lor
Și-a tuturor plăgilor
Ce curgeau peste, Luxor,
Pe, Egipt și pe popor,

Faraon, le zise:
-Cert, mâine veți pleca-n deșert,
De ce-a zis, nu s-a sfiit
Acest om fără cuvânt,
Deci, i-oprise în, Egipt.

Maria Despescu
Scrisă 2020 revăzută și îmbun.
03.01. 2022.