Corabia lui Noe

Ce priveliște sinistră, ce tablou îngrozitor
Se putea vedea atuncea când se împlinea întocmai,
Ce spunea bătrânul Noe celor ce-l râdeau de zor,
Neputând concepe un potop să-nece chiar și munții Himalai.

Neguri amenințătoare orizontul învăluise
Și prin nădușitul aer vântul ager vâjâia,
După nouri groși și negri soarele încet asfințise,
Luna învăluită-n întuneric doar puțin mai licărea.

Iată mare întuneric peste univers se lasă
Și grozavul ceresc tunet începu a bubui,
Tot pământul se clatină, marea din matcă să iasă,
Peste lumea vinovată năvălind a se lăți.

Bolta cerului se sparge sub a apei greutate,
Ploaia se aruncă-n râuri ca pe gura unui scoc.
Sate, târguri și orașe, cetăți, turnuri înecate
Se văd numai când prin nouri își fac fulgerele loc.

Dumnezeu apucă-n mână sabia de răzbunare.
El e mult îndurătorul, dar și drept judecător.
Lumea își primește plata pentru propria-i neascultare,
Ca semețul om să vadă că-i un vierme muritor.

Munții, măgurile-nalte stau sub ape îngropate,
Unde înspăimântătoare peste ele se aruncă.
Numai corabia lui Noe prin talazele turbate
Ca un strașnic uriaș din adâncuri se arată.

Vălmășeală zgomotoasă întâlnea mereu în cale,
Valurile spumegânde ape negre împrejurul ei izbea,
Omenirea îngrozită scotea țipete de jale
Nevoindu-se, cu silă, să se-apropie de ea.

O, ce răcnete Grozave! Ce amară suspinare!
Dar moartea plutind pe valuri glasul lor nu asculta,
Ea venea acum peste dânșii apăsând recele-i gheare
În noianul prăpădirii fără milă-i cufunda.

Într-un loc, un crac de munte se desghină cu pornire
Prăvălindu-se cu vuiet în talazul răzvrătit,
Refugiații ce pe dânsul stau cuprinși de îngrozire
Cad cu el, moartea îi așteaptă între valuri negreșit.

Nu e mijloc de scăpare de a Domnului urgie,
Pretutindeni este moarte, pretutindeni e ocean.
Numai arca uriașă ea se înalță cu mândrie,
Arătându-și golul creștet peste groaznicul noian.

Doar corabia lui Noe peste groaznica pieire,
Ea plutește-n negre ape, într-un vifor fioros.
Ploaia peste ea se varsă cu șuvoaie fără oprire
Clocotesc fierbând deasupra, tunetele fioros.

Și prin bezna de-ntuneric ce se întindea cu tărie,
Când și când brăzduind cerul fulgerul scânteietor,
Peste undele muginde, peste-această grozăvie,
Arca supraîncărcată, arca binecuvântată, ea plutea ușor.

Dumnezeu e atotputernic. Noi suntem a Lui lucrare.
El pedepsește cu dreptate omul, fiindcă-i vinovat.
El ce-a dat poate lua. Să-I slujim dar cu credință fiecare,
Neuitând că El cel drept e și-n milă mult bogat.

Ca părinte și stăpân ceartă dar și miluiește,
Pentru noi a Sa zidire multă grijă va avea.
El o veșnică viață-n cerul sfânt ne pregătește,
Să-I urmăm dar cu credință câte zile vom avea.

Că ce poate face omul împotriva voii sfinte?
Cine poate înțelege planul Lui ce e ascuns?
Iartă cârtirile noastre, Dumnezeule Preasfinte!
Cât suntem de mici, Părinte și cât ești Tu de nepătruns!

Iată astăzi ca și-atunci valurile de-ntuneric,
Valul mării, valul lumii, bântuie-n amiaza mare.
Urlă marea înspumată agitând-o cel netrebnic,
Făcând vrajbă între oameni de la mic până la mare.

Timpul cel mai prețios avut e furat e risipit.
Cu-o iuțeală uimitoare, lumea toată-i în alertă,
Omul prins de valul lumii n-are timp nici de gândit,
N-are timp să mediteze, cât de cât măcar la soartă.

Valuri de nemulțumire azi cuprind întreg pământul,
De la tânăr la bătrân, toți cârtesc nemulțumiți.
Nemulțumitori cu soarta și bogatul și săracul,
Oameni din orice popor de-acest duh sunt biruiți.


Valuri de îngrijorare bântuie la fel pe mare:
Ce vom face, ce va fi? Și pretențiile cresc,
Dar nu-i cine le-mplini, că folosul lui îl caută fiecare.
Și să muncească cu sudoare, cei mai mulți azi se feresc.

Numai ură și dispreț, numai egoism feroce.
Plină-i lumea de mândrie, plină-i de fățărnicie,
Și păcate grosolane: făr' rușine, făr' sfială lumea pe față le face.
Cât de multă murdărie, o comoară de osândă-n veșnicie!

Doar în corabia credinței mai plutește-o rămășiță,
Care-au renunțat la lume și la plăcerile firii.
Calea-ngustă, calea crucii, parcurgând-o prin credință,
Ei se luptă-n valul mării cu nădejdea mântuirii.

Valurile și furtuna, vântul și cel rău întruna, o izbesc necontenit,
Ea plutește înfruntând valurile rând pe rând.
Își croiește prin abis drum spre țărmul mult dorit,
Drum spre viață-n veșnicie, unde-i vom slujii cântând.

Că veni-va alt potop nu de apă, ci de foc,
Când va arde tot pământul, chiar și astrele cerești.
Dar înainte, ai lui Hristos printre nori și-or face loc,
Ca să-L întâmpine pe El și să fie ai Lui pe veci.

Din corabia credinței debarca-vor la liman,
Ca și Noe din vechime binecuvântați vor fi,
Vor trăi o veșnicie în cerescul Canaan,
Lacrimi nu mai sunt acolo, ci-s eterne bucurii.

Noe a biruit lucrând după planul celui sfânt.
Prin credință-ascultătoare fost-a el salvat și-ai săi.
Dacă nu-i urmăm modelul, vom rămâne pe pământ,
Nu vom fi luați în slavă, ci vom arde cu cei răi.

Astăzi, încă nu-i târziu, cine vrea va fi salvat.
Nu se cere-n schimb nimic din tot ce este aicea jos,
Sângele vărsat pe cruce spală orișice păcat,
Ca să poți zbura, creștine, înspre cerul glorios.
Amin.
Prelucrare